Asternere de suflet

„Cand nu e paine in casa, toti se cearta si toti au dreptate.” Mi-am dorit dintotdeauna sa stiu mai multe despre Delta Dunarii noastre. Dunarea mi-a pigmentat copilaria de pe vremea cand nici n-o vazusem inca: odata pe an venea la noi matusa Silvia de la Bratislava. Plecase de foarte tanara din Banat, stiam ca lucreaza impreuna cu sotul ei, slovac, la o companie de navigatie pe Dunare si se mutau asa, din port in port. Aveam 10 ani. Nu ma impresionau cadourile aduse de ea, dar imi amintesc ca o studiam lung, pe ascuns, ca pe o fiinta exotica venita de pe alt taram, in sufletul meu facusem din ea un personaj nou din „Toate panzele sus”. Imi aducea in preajma parca si mirosurile, adierile vantului si zgomotele docurilor. Imaginatia mea galgaia intr-o fierbere adaugitoare d-lui Radu Tudoran: aveam in fata o faptura vie, neinsotita de fosnetul hartiei: ea traia acolo!    O iubire de vara avea sa imi dizolve toate configuratiile interioare in amalgamul de esente al Deltei Dunarii, mult mai tarziu. O iubire m-a scufundat in acest alambic al naturii, timp de doua luni, marcand tot ce a urmat apoi. Mi-a ramas impregnata, in cele mai ascunse definitii, asocierea dintre iubire si mugetul de noapte al vapoarelor incarcate, inaintand greoi spre mare.    Salcii, stufuri tepos indaratnice, imparatie in miscare pentru popoare intregi de broaste gurese, serpi de apa si tantari, colcait de pesti mustind apele, sperioase colonii de inaripate, confirmand suprematia umana la fiecare trecere, oricat de lina, cu barca prin tunelurile de clorofila cu peretii parca la fel de lichizi ca si alunecusul de lintita verde pe care inaintam. 60 de nopti intr-o casa cocotata pe stalpi deasupra apei, la lumina lumanarii. Hrana, un meniu absolut imparatesc: vulcanica fiertura de soare si trairi omenesti, la care se adauga prozaic doar pepene verde si peste prajit intr-un lighean de tabla. Apa o beam cu frica, sclipind de solzisori de peste.    Acolo am stiut pentru prima data ca libertatea totala este cea a pasarilor. Ca a pestilor sau a insectelor. Departarea insasi insemna atunci libertate: cutremuratoare, intunecata si imposibila mi se parea, ascultand povestile lipovenilor despre umbre omenesti duse de ei in larg, in ceata zorilor, cu barcile lor fantomatice. Umbre omenesti ridicate la bordul navelor sub steaguri cu totul altfel colorate. Cu riscul vietii.    Curios, ma pregatisem sa scriu un articol cat mai documentat despre Delta Dunarii, despre Canalul Sulina construit de Comisia Europeana a Dunarii (CED), intre 1858 si 1902, despre marele M, imensa curbura dubla care avea menirea de a face navigabila Dunarea chiar si pentru navele oceanice. M-am aprovizionat cu documente „up to date” CED, cu cifre, nume, planuri si termene. Nu pot sa scriu despre astea. Pentru ca Delta noastra e o asternere de suflet, cu brate solide si fluide, cu mistreti si cu mult verde, cu pene si solzi, cu noroi gras si plamaditor. Atatea ape vii, alunecand prin Europa aceasta, se rostogolesc din piatra in piatra facand spume de necaz pana ce ajung sa se arunce in Dunare, ca lipindu-se de sanul ei de mama, sa-i bolboroseasca toate cate le-au patit: cum le-au naclait fabricile puturoase cu deversari reziduale, cum s-au balacit copiii intransele si le-au azvarlit pietre pe oglizi, sau cum, scapand de ei, s-au descretit pe campii luminoase, ca mai apoi sa se ingreuneze amarnic sub poveri artificiale, cazaturi de plastic, hoituri, fieratanii, cauciucuri. Cum grabite s-au dat de-a berbeleacul la vale, zdrelite si injumatatite ca sa ajunga la varsare. Au apus demult varstele acelea cand fecioarele jertfeau cununi de sanziene apelor limpezi si zglobii.    Deci Delta mea este mai mult decat paginile cu cifre statistice, cu „proiecte” si „target-uri”.    Baba Rada, cu hanul ei de la Mila 18 de azi si Jean Bart si molesala periferiilor Sulinei cu casutele ei vechi de lemn, bragagii, sacagii, hamali, fumul birturilor marinaresti, indem­narile negustoresti de „porto franco” turc-grec-evreu-armean, pescarii, nu au cum sa se piarda.    Un om foarte bogat, pe care il respect, a investit bani multi la Sulina. L-am ascultat odata vorbindu-mi despre orasul Sulina, pe care abia a inceput sa-l cunoasca si, desi nu vorbea romaneste, am inteles ca pulsa in el o bucurie ca atunci cand gasesti o perla in cenusa. Isi luase chiar si o casa veche la Sulina, cu gand s-o amenajeze, sa se mute odata acolo, poate la batranete. In afara de asta va construi acolo si un hotel, ca sa vina lume multa si sa vada. Lume de pe alte maluri dunarene, dintr-un alt imperiu. Nu stia de Radu Tudoran, nici de Jean Bart. Totusi simte Delta, o respecta si o iubeste, si-i va invata si pe altii sa o respecte si sa o iubeasca. Pentru asta s-a cuvenit sa-i multumesc cu adevarat romaneste, chiar daca in alta limba. Crap de Grisa    „Floricica iarba mare/ Hai la pesce de vanzare:/ Stiuculita 5 parale/ Baboiasul 8 parale/ Pestisorul asta micu/ Ocaua c-un firfiricu/ Morunul si crapul mare/ 5 grosite de parale”, de alergau conitele, cu papornitele, sa gateasca crap ca la Grisa.    Le trebuiau pentru asta: 1,5 kg de crap, arpagic, ciuperci si foi de dafin.    Un pahar de vin rosu, nitica faina, cimbru si sare tot se mai gasea prin casa. Rumeneau arpagicul intreg in unt incins peste care aruncau faina, feliile de ciuperci, vinul, cimbrul, piperul si foaia de dafin. Acopereau pestele imbucatit in felii de 4-5 cm cu sosul respectiv si dadeau totul la cuptor 45 minute.    Incercati si dumneavoastra.    Diana KOSZTY Maestru in arta culinara la Restaurantul „St. George“