Casa Melik - Masonerie, “revolutie”, crima, jocuri oculte

Bucurestii, in vara anului 1848. Orasul avea sa cunoasca vremuri tulburi. Caci urma sa devina teatrul de operatiuni al Revolutiei. Mai multi lideri, adunati in taina intr-o casa obscura din mahalaua Dobroteasa, hotarasc declansarea actiunilor in ziua de 11 iunie. Au batut clopote pe dealul Mitropoliei si la celelalte biserici. Gloata s-a adunat in piete. Pe o tribuna improvizata pe strada Lipscani, tanarul Magheru citeste proclamatia revolutionara. Dupa abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, se alcatuieste un guvern provizoriu; se trece la infaptuirea unor reforme. In 15 iunie, pe Campia Libertatii – Campul Filaretului pe atunci – populatia orasului cere respectarea celor 21 de articole ale Proclamatiei; in 19 iunie, boierimea reactionara se intalneste in sala Momolo: pune la cale inabusirea miscarii. In aceeasi zi, un grup de ofiteri din garnizoana trimis la Palat ca sa „complimenteze”, chipurile, guvernul provizoriu, il aresteaza! Vestea declanseaza alte tulburari. Ana Ipatescu mana targovetii in lupta. Palatul domnesc este inconjurat, se trag focuri de arma, cad anonimi. Pe ulitele orasului se ridica baricade. Se impart arme. Lista mortilor e cel putin ciudata si aminteste, „bucuresteanului recent”, de alta cacealma, recenta, din decembrie 1989, cand au fost omorati tineri nevinovati, dar nici unul dintre cei catarati in balconul din Piata Palatului. Tulburarile se prelungesc imprevizibil. Costache Chiorul, „zbirul agiei”, terorizeaza populatia in noaptea de 28 – 29 iunie. Gestul nu ramane fara urmari; dezlantuiti, micii negustori devasteaza casele lui Chiorul, dar si ale altor boieri; speriati, acestia cer ajutorul Inaltei Porti; o puternica armata turceasca, sub conducerea lui Fuad Efendi, se stabileste in Bucuresti. Lideri importanti ai masoneriei isi pregatesc, discret, retragerea, salvand ce se mai putea salva. Casele unde se intalneau ramasesera in afara oricaror banuieli. Si totusi… Porunca Marelui Maestru Printre cei apropiati cercurilor ce pregatisera Revolutia se afla si Iacov Melik, arhitect cu studiile la Paris. Tot la Paris traversase si ritualurile de initiere masonica. Extrem de inteligent si influent in cercurile politice, Iacov urcase treptele organizatiei oculte pana in apropierea Marelui Maestru. La intoarcerea in tara, avea sa primeasca o misiune importanta. Nu avea sa se incurce cu lucruri marunte, „bucataria” o rezolvau altii, cei din „sectorul operativ”, cum se vor numi mai tarziu. Pana si casatoria a fost aranjata, in asa fel incat sa serveasca unor scopuri „umanitare”. Iacov Melik nu va afla niciodata pentru cine slujea. Mariajul cu Ana Nazaretoglu, fiica unui negustor armean din Bucuresti, care primise drept zestre cladirea cunoscuta astazi sub numele „casa Melik”, a fost un eveniment in lumea mondena a Bucurestiului  cosmopolit. Si exact asta se dorea. Prevazatori si extrem de abili, capii Revolutiei – si ai Masoneriei – folosisera atent fiecare om, fiecare casa, fiecare moment care putea da seama despre multiplele lor posibilitati. Pregatirea miscarii fusese lasata pe umerii celor ce puteau rezista incercarilor, altii, extrem de influenti, aveau in grija stergerea urmelor. Fiica a unui mason important, Ana nu a ridicat pretentii fata de sotul ei. Asa incat tacerea in care se scufundasera tinerii casatoriti nu atrasese atentia nimanui. Vremurile erau tulburi. Neavand chef de necazuri, sotii Melik au tinut portile si usile inchise. Nu mergeau nicaieri, nu primeau pe nimeni. Ascunzatoare… la casa Melik Un personaj ciudat trecea pe ulita din fata casei – acum strada Spatarului, strigand in turceste, vorbe fara rost, ritmandu-le cu zdranganit de talanga. In noaptea aceea ploua torential. De mai bine de un an insa, in noptile si zilele ploioase, nebunul, cu aceeasi talanga atarnata de gat, descult, colinda pe strazile Bucurestiului, boscorodind in turceste. Avea teritoriul lui. Nimeni nu-i mai dadea atentie. „Un nebun scapat din bolnita Coziei…” Iacov Melik a tresarit. Stia la perfectie cateva limbi de circulatie, inclusiv turca. Cauta catre orologiul din fata biroului. Cheama pe unul dintre servitori, omul lui de incredere, si-i sopteste ceva, apoi, cu gesturi masurate si-a pregatit pistolul, a luat pe el o pelerina, coborand grabit, in curte. Abia a avut servitorul timp sa deschida poarta. Dintr-o careta nemteasca de genul celora folosite de boieri sau de negustorii armeni bogati, au coborat trei barbati, infasurati si ei in pelerine. Vizitiul a schimbat doua vorbe – poate chiar o parola – cu arhitectul. Apoi a disparut, cu trasura cu tot, inghitit de intuneric. Cei trei l-au urmat pe Iacov. In lumina palida a lumanarii Servitorul i-a recunoscut intr-o clipa: erau trei dintre liderii importanti ai miscarii. Urmau sa fie arestati de agentii Agiei: Ion Heliade Radulescu, membru al guvernului pro­vizoriu, C.A. Rosetti si Ion Bratianu. Fin observator, C.A. Rosetti bagase de seama ca au fost recunoscuti. Dupa ce au intrat in camera de primire, de sus, i-a spus in soapta, gazdei. „E mai bine sa am un turnator pe care-l stiu, decat unul pe care sa-l  cred loial si sa nu fie”, a replicat Iacov. „Ma ocup imediat si de asta…” I-a lasat pe cei trei in salon si, fa­cand un semn servitorului au co­borat impreuna in pivnita. Acolo, pe langa butoaiele cu vin, pe care le primea prin mijlocirea socrului sau, se aflau si doua nise, zabrelite zdravan. Cand renovase casa, in 1822, Kevorc Nazaretoglu, tatal lui Agop, facuse si cele doua celule cu zabrele metalice, potrivite ca grosime, si cate o usa zdravana la fiecare, ferecata cu incuietori. Sa fie! Iacov i-a cerut ser­vitorului sa intre acolo si l-a inchis. „Nici o grija, or sa vina oamenii Agiei si te scapa!” i-a mai adaugat el, in loc de bun ramas. A luat singur carafa cu vin, scos atunci dintr-un butoi batran, si a urcat. „Poti sa strigi cat vrei, isi spuse el in gand, de aici nu se aude nici macar la iesirea din pivnita. Armean destept a fost Kevorc…” Nebuni zdrentarosi Nici prin gand nu-i trecea cat de destepti fusesera mesterii ce planu­isera scoaterea din tara a celor ce se aflasera in fruntea miscarii. Peste cateva nopti, trei trasuri oprite ca din intamplare in ulita, aveau sa duca pe locatarii casei Melik, pe drumuri laturalnice, din­colo de granita. Ultimii au plecat Ana si Iacov Melik, insotiti de Agop Nazare­toglu, tatal Anei. Nimeni nu s-ar fi gandit ca intre nebunii zdrentarosi, inchisi intr-o cusca, si insotiti de oamenii Agiei, pentru a fi dusi la bolnita unei manastiri din sud, se aflau tocmai cei ce-i ascunsesera pe conducatorii Revolutiei. Lucratorii din „operativ” nu se oprisera doar la atat. Un alt armean, s-a dat autorita­tilor drept Agop, impiedicand astfel urmarirea fugarilor. Si daca ar fi fost numai asta… Un grup de rebeli avea sa devasteze curand si locuinta-as­cun­zatoare. Ca sa scape de pedeapsa, Ana si Iacov au stat in exil noua ani. Secretele romanului „Craii de la Curtea Veche” Cand s-au copt conditiile ca sa poata reveni in tara, au restaurat intreaga cladire. Iacov a adus mesteri priceputi din strainatate, dar a avut intelepciunea sa respecte intru totul arhitectura populara a casei boieresti ridicata pe ulita Spatarului, in jurul anului 1760. Nu era roman, dar iubea Romania. Si nu de fatada. A pus sa fie refacut cerdacul inchis cu geamlac, din colt, loc unde se afla si intrarea principala a locuintei, a adus mobilier nou din strainataturi, si-a instalat biroul intr-o camera ce dadea catre ulita, a umplut curtea cu flori si vita-de-vie. Actuala intrare, din fata, in camerele de jos, era doar pentru servitori. Scari, construite din piatra de rau, atat de bine zidite incat nu se infiltra apa printre ele, duceau catre catacombele pivnitei, intinse, zice-se pe sute de metri. Unele ar fi comu­nicat cu alte case de negustori, pro­babil tot masoni, de pe ulitele vecine. Nu se stie niciodata… La vremea respectiva Bucurestiul subteran era mai bine amenajat decat cel de la suprafata. Si tot atunci, cat s-a lucrat la refacerea cladirii, Iacov a pus sa fie chemat un preot ca sa oficieze o slujba pentru scheletul gasit intr-una din nisele din pivnita. Dintre vecini, un tanar cu mintile ratacite, povestea tuturor cum auzise, in noaptea cand devastatorii contra-revolutionari puse­­sera foc, o voce care blestema, ur­land: „De foc sa muriti, tra­da­to­rilor!” Servitorul din casa Melik, inchis in nisa din pivnita, intelesese cum se facusera jocurile. Si „derbedeii” tocmai acolo coborasera mai intai ca sa atate focul. Una din catacombele subterane care ducea catre nisa era plina cu paie uscate, tocmai potrivite unui atare scop. Meserias, cel ce calauzea grupul, a deschis o trapa pentru aerisire ce raspundea pe acoperis, intr-un horn, si valvataia a cuprins casa inainte ca cineva sa mai poata interveni. Cine sa mai bage in seama urletele unui coate goale, ce intrase acolo ca sa fure si ametit de vinurile nobile o fi adormit tun?! A ramas consemnata insa si o intamplare tragica: Ana Melik, curtata din cate se pare si de Mateiu Caragiale, autorul romanului Craii de la Curtea Veche, a supravietuit sotului. Si intr-o noapte, de la o lumanare de seu, uitata aprinsa, dor­mitorul ei a luat foc. Prinsa de flacari a murit si proprietara, arzand de vie ca o torta. S-a zis ca ar fi fost un blestem, ca urmasul boierului roman care a vandut casa, cu doar 1400 de taleri, negustorului armean Kevorc Nazaretoglu, s-a considerat inselat. Dar cine sa mai stie adevarul?! Slujitorii templului au sters urmele mai bine decat istoria. Sau, poate, e doar o legenda. O legenda raspandita tot de ei… Casa Melik, ce adaposteste astazi Muzeul „Theodor Pallady”, asteapta inca pe cei ce doresc sa dezlege enigmele Bucurestiului de altadata.  (fragment din volumul fantana de gheata, in curs de aparitie)