Investigatii
O excursie in Insula Serpilor cu marele profesor I. Simionescu, fost membru al Academiei Romane
Despre Insula Serpilor s-a tot vorbit in ultima vreme; poate nu indeajuns si nu destul de temeinic, dar oricum mult mai mult decat altcandva in ultimele 6-7 decenii.
Teritoriu instrainat de imprejurari istorice vitrege, prelungite si favorizate, se zice, si de prostia slugarnica sau slugarnicia prosteasca a unor vremelnici gestionari ai intereselor statului roman, acest promontoriu stancos din cuprinsul Marii Negre care este Insula Serpilor formeaza obiectul unui litigiu aflat pe rol la Inalta Curte Internationala de la Haga. Litigiul, precum se stie, opune doi vecini: Ucraina, pe de o parte, cu ambitia de a scoate maximum de foloase de pe urma unei mosteniri staliniste, chiar impingand si mai departe abuzul pe care il reprezinta granitele scelerat desenate de dictatorul Kremlinului; Pe de alta parte Romania, nedezmeticita inca, dupa atatia ani, din brutalitatea cu care a fost deposedata si de acest mic teritoriu care, asemenea altora, i-a apartinut din stravechime, dar si teribil de uimita de insolenta vecinatatii, care nu se mai satura cu profitul de pana acum de pe urma acestui rapt istoric, caruia incearca, prin pretentii nejustificate, cum scriu ziarele, sa-i largeasca dimensiunile monstruoase.
Inalta Curte Internationala urmeaza sa se pronunte. Ca romani, cetateni ai Europei, asteptam un verdict intemeiat pe dreptate, pe adevar, pe legalitate.
Sigur, nu-i cazul insa sa abordam o astfel de chestiune de drept istoric, de drept international sau cum s-o mai numi in termeni exacti aceasta dureroasa poveste intr-o publicatie cu specific turistic. Nici nu avem in intentie un astfel de lucru. Motivul e cu totul altul si nu-l ascundem. Am observat, martori ai unor intamplatoare discutii, stimulate sau nu de stirile aparute prin ziare, ca multi interlocutori, indeosebi cei mai tineri, abordeaza frecvent acest subiect fara a sti prea multe, chiar fara a sti nimic despre Insula Serpilor. Unde e situata? Cum arata? Cat de mare e? Ce se gaseste in cuprinsul ei? Marturisim ca noi insine nu prea puteam raspunde la astfel de intrebari. Si astfel ne-am pus problema: ce-ar fi sa facem o excursie avand ca destinatie acest taram. Zis si facut!
Avand ca ghid un cunoscator desavarsit al tuturor pamanturilor romanesti, pe ilustrul profesor I. Simionescu, fost membru al Academiei Romane si volumul sau „Intre Dunare si Mare”, a cincea editie aparuta in 1943 la Editura Cartea Romaneasca, in cuprinzatorul ciclu numit „Pitorescul Romaniei”, pornim spre Insula Serpilor.
Participarea este libera.
«Cand cerul este limpede, orizontul fara ceata, si soarele spre asfintit, pazitorul cu pielea fetei ca dubita de vant si soare, ducandu-si zilele in farul din Sulina, iti arata spre rasarit o dunga scurta, albicioasa, cu o slaba scanteiere in varful unui turn, ca un horn. Vederea lui patrunzatoare o distinge bine.
Cu ochiul liber, vizitatorul abia o poate deslusi. Prin luneta de marinar, iti apare ca un vapor alburiu, plutind pe luciul departat al Marii. E insula Serpilor, legendara Leuke, Insula alba a Grecilor.
Taina departarii te atrage; te imbie sa o vizitezi si mistica descriere pe care o dau cei vechi, incepand cu Arctinus din Millet. Era mai cunoscuta lor decat noua, desi nu o despart de Sulina nici 50 km, aproape distanta de la Bucuresti la Ploiesti.
Asa e cu noi. E mai usor sa organizam excursiuni in tinuturi departate, dar e peste masura de greu de a intreprinde mici drumuri in cuprinsul granitelor noastre.
Fiecare se intreaba: ce avem de vazut? Merita cheltuiala?
Nimanui nu i se pare straniu, paradoxal, ca vizitam toate colturile din lume, dar nu cautam sa ne infioram de frumusetile, fie si salbatice, ascunse in tara.
Dupa doua ceasuri si jumatate de drum placut, plecand de la Sulina cand marea e linistita, te trezesti in apropierea stancii de piatra ce abia se inalta cu vreo 40 de metri, deasupra nivelului marii. E marturia ramasa din prabusirea Dobrogii, caci temelia este alcatuita din pietre ce nu se deosebesc de acele din Nordul dobrogean.
Cand marea e furioasa, marginea insulei este incinsa cu un colac de spuma, iesita din zbuciumul valurilor lovite de imprejmuirea priporoasa, numai stanci, ce o inconjoara din toate partile. Asa lamuresc unii numirea veche: Insula Alba.
De aceea si acostarea vaporasului e grea. E silit sa ancoreze la larg, caci coltii de piatra, innegriti de imbracamintea algelor, sunt ace primejdioase chiar pentru pantecele cu peretii grosi ai torpilorului.
Scheletul rupt in bucati al unui vapor, azvarlit de furtuni prea aproape de insula, indeamna la precautiune.
Insula e pustie, sau aproape pustie; nu e numai departarea care impiedica de a fi populata, ci si pamantul neospitalier, stanca arsa de soarele de stepa, putin stropita de ploaie si acoperita unde si unde cu un strat subtire de pamant roscat, mereu uscat.
Pe ea isi duc viata numai pazitorul farului si cativa graniceri, ca exilati. Cu ei se mai afla 2-3 capre si un biet magarus, stapan plaiurilor, dar nemultumit ca rabda adesea de foame, traind mai mult flamand. Incolo e domnia pescarilor albi, larii, pasari mereu in miscare, galagioase, cu glas pitigaiat. Prin contrast, langa ei, impartindu-si domeniul stancilor de la margine, unde isi depun primavara ouale si se odihnesc noaptea, stau carduri de cormorani uraciosi, negri ca taciunele, gata la prada.
Printre stanci se soresc serpi tot negri, nevatamatori, a caror pieliti de naparlire lucesc la tot pasul in bataia soarelui.
Sa se fi dat numele insulei dupa ei?
Peste vara insula pare arsa, de altfel ca si dealurile din Dobrogea, ca si insula Popina din Raselm. Soarele stepei o dogoreste repede, iar umbra copacilor nu se stie ce e. Numai primavara cat mai e impodobita cu cateva petece de iarba verde, presarata cu putine floricele de romanita, nalba, paralute galbene de papadie si alte plante cu flori micute, putine, comune. Dupa un ropot bun de ploaie, invie din nou cateva floricele, ca-n primavara, pentru ca repede sa se stinga. Abia se pomenesc vreo 40 de plante, cele mai multe din lumea celor necajite, carora le e greu sa aleaga. Trebuind sa-si duca traiul, il duc oriunde si cum pot. Nevoi sunt pretutindeni si la toate fiintele.
Omul, aiurea factor important de raspandire a plantelor, aici prea putin a influentat. Cele cateva prajini de secara semanate la loc mai adapostit, e tot ce se poate scoate ca hrana, in anii prielnici, din aceasta insula pietroasa.
In schimb e bucatica de pamant de care se leaga, in legendele popoarelor stravechi, amintirea feciorului lui Peleu, eroul din Iliada. Prin aceasta Insula Serpilor e mai des pomenita in literatura veche decat oricare alta parte a Romaniei. La rugamintea facuta de Tethis, mama lui Achile, o insula singuratica a rasarit in largul Pontului Euxin aproape de gura batranului Istru.
Pe ea trebuie sa locuiasca eroul troian. Un templu i s-a ridicat, iar larii, pasarile albe ce traiesc si azi in carduri mari, erau slujitorii lacasului sfant. In fiecare zi, dis-de-dimineata, zboara la larg, isi moaie aripile in valuri, stropesc podeala templului, pentru ca tot cu aripile lor s-o mature.
Asa povesteste Flaviu Arrian.
Legenda e repetata de toti. Euripide o foloseste in piesele Andromaca si Iphigenia in Taurida.
Vremea si imaginatia o amplifica. Achile se arata in vis celor ce coboara pe insula, iar celor care plutesc, li se infatiseaza pe valurile marii.
Aici, pe insula Leuke, e locul de nunta al lui Achile cu frumoasa Elena.
„Venira insusi Neptun si Amphitrite, Nereidele toate si Fluviile si Demonii toti cati se aflara in Pont si Meotida”.
Pe aceasta insula avura loc razboaiele lui Achile cu Amazoanele, fiicele lui Marte, care si-au gasit sfarsitul in valurile furioase ale Pontului Euxin, temut de lumea navigatorilor.
Zarita din drumul corabiilor rare, ce ies din Sulina si apuca spre Constanta, Insula Serpilor se pregateste de somnul noptii, invaluita in zabravnicul subtire de ceata. Pustie acum ca si odata, ea nu atrage. Singura in intinsul Marii Negre, la intrarea periculoasa a zonei unde Crivatul ridica talazuri primejdioase, de insula de piatra se leaga inchipuirea bogata a rarilor navigatori ce se rataceau spre gura Istrului.
„Jupiter scoate pe cei piosi din adancurile intunecate, caci virtutea nu cunoaste pe Ereb (Infernul)”.
Astazi (in 1943, n.r.) sta parasita ca si pe vremea calatoriilor lui Herodot. La rastimpuri destul de mari, un vaporas transporta cele trebuincioase pentru viata paznicului, sentinelelor care grijesc ca lumina farului sa sclipeasca de cum se insereaza. Imensitatea marii ii inconjoara. Doar pescarusii albi, fara astampar, cat le tin de urat, daca glasul lor nu e acoperit de furiosul zbucium al valurilor, ce revarsa asupra insulei ploaie de apa sarata, tot atat de rea pentru viata plantelor, ca si dogoarea soarelui.»
Excursia noastra imaginara s-a terminat.
Incarcati de mistere si tulburati de peisaj, noi ne intoarcem acasa.
Insula mai ramane. O va face oare si ea candva, ingaduindu-ne atunci si noua sa-i cunoastem fascinantu-i chip nu dintr-o lectura, placuta ce-i drept si ea, ci printr-un contact direct, nemijlocit, printr-o excursie reala? Cine stie!
Nicolae ARSENIE
Impatimit de Insula Serpilor
Cand am reusit sa pipai voluminosul tratat de istorie adevarata intitulat simplu INSULA SERPILOR, in 2004, aparut la Editura Muntenia, din Constanta, am crezut ca asa ceva nu se poate. Si totusi, autorul Dr. Padurean I. Dominut a scris aproape 600 de pagini format mare, sintetizand o bogata bibliografie, expunandu-si propriile opinii de istoric competent si curajos intr-o tara in care romanii ca dumnealui sunt extrem de rari. L-am sunat la telefon dupa trei ani. Nu numai ca n-a renuntat la subiectul drag inimii sale de mot adevarat. Are gata de tipar o editie revazuta si adaugita a lucrarii despre Insula Serpilor, prevazuta a fi in doua volume. Ii mai lipsesc niscaiva bani si asteapta sponsori binevoitori, putand fi contactat la telefon: 0241/548 852. Impatimit de Insula Serpilor, daca nu cumva bolnav definitiv, Omul Dominut I. Padurean merita ajutat in efortul sau patriotic. De istoric extrem de competent si roman neaos.
Ion PREDOSANU
|
