Dupa „Schitul de ceara” si „Transformarea Ψ”, Iftimie Nesfantu
mai face un pas spre statuarea estetica
proprie cu volumul „poate ning...” (Editura Codex Aureus, Bucuresti, 2008,
colectia: Cartile Mileniului III). Este o carte de „lirica epica” sau de „epica
poematica”, asocieri, altfel, imposibile dupa canoanele clasice. Reportajul
din lumea satelor uitate, surprins prin stetoscopul medical, este doar un
pretext, o punte spre poezie. Fiindca poezia se afla peste tot, la limita
dintre sacru si profan: „poezia ca instrument, ce poate sa deschida sufletele
oamenilor catre semeni, catre natura, astfel incat, pe aceasta baza, sa se
poata infiripa o forma viabila de comunicare, un proiect comun, sa se poata
construi ceva; pentru ca omul sa se poata reconstrui – launtric – pe sine”. Poezia
este revelata, mai ales ca „in ranile adanci ale timpului / Dumnezeu seamana
oameni”. Cartea cuprinde cuvinte recurente: „lup-frate”, „uscat”, „pisc”, „acasa”.
Distilarea se face dupa o veche arta poetica, magica: „din foc, apa, din apa,
vis, si din vis, poem”.
„(…)Ratacit in nebunia si canoanele
unei lumi absurde,
triviale si zgomotoase”.
Groparul leaga de plisc „cucul armenesc” „si apoi l-a atarnat
/ sus in varf de mar uscat” pentru incalcarea taramului sacru prin totala
inadecvare. Limbajul poetic nu se invata. Il ai sau nu-l ai de-acolo, de departe: „in graiul supt din povestiri, de-acasa
/ o arca din cuvinte mi-am cioplit / si in rastimp, prin vami, incet, eu m-am
mutat / cu-ntregul sat, pe arca mea craiasca”. Acest nou Calistrat Hogas, mai
straniu, mai febricitant, vine din Poiana lui Dumnezeu, un loc stravechi din padurile
de pe cumpana apelor dintre Siret si Trotus. Drumul spre Poiana lui Dumnezeu
este calea vietii, iar cine l-a gasit deprinde virtutile poeziei. Iar poezie
mereu traita si nerostita este si taina
profesiei de vraci, care vindeca trupul si sufletul totodata, cum povesteau
grecii despre daci. Asa i se releva si Constantin Tudorache, „un doctor fara de
arginti”, care a sfintit locul prin Botosani. „In alt fel decat ieromonahul Rafail,
fiul lui Noica, doctorul Constantin Tudorache parea sa mearga pe un drum al
lui, un drum al vietii, al trairilor autentice, altul decat falsa cultura si
„civilizatia” moderna. Cateodata, cand ajung prin Botosani si vorbim, mi se
pare ca am intalnit un discipol al lui Zalmoxis, imbracat in „haine” straine, ratacit
in nebunia si canoanele unei lumi absurde, triviale si zgomotoase”.
„Scara subreda”
Si cum veni vorba de un anume „discipol”, autorul evoca „o
initiere, in vis”. Un cosmar, un ritual oniric de patrundere in misterele
masoneriei, printre securisti si agenti ai Moscovei. Un ritual supervizat de
„Diavolul Schiop” si de „Marele Impielitat”. De aici si pana la „scara subreda”,
care ar trebui sa-l duca inapoi spre Poiana lui Dumnezeu, nu mai este nici o
pagina. Scara este pazita de un nebun, prezenta necesara in constructie. Ratacirea
„drumului vietii” face imposibila intoarcerea, iar poezia se pierde, asa cum insusi
Dumnezeu „se usuca” atunci cand oamenii se instraineaza. Iftimie Nesfantu este
un vraci al starilor necuvantate, intrupate in poezie – indata proza, indata
versuri – dar poezie.
Artistul-fotograf
dr. Trestian Gavanescu, un visator in iarna „civilizatiei”
noastre
In cu totul alt registru, dar o carte excelenta publica Dan
Oltean la Editura Dacica: „Muntii dacilor. Calatorii pe plaiurile regesti ale
Sarmizegetusei”. Dupa ce prezinta tehnic traseele cele mai surprinzatoare din regiune, dupa ce descrie cele mai
semnificative descoperiri arheologice (unele chiar ii apartin), autorul anexeaza
imagini color din aceasta lume de vis, pe care majoritatea romanilor inca nu o
cunoaste. „Civilizatia dacilor a fost una a oamenilor de munte. Atata timp cat
dacii au stat «aninati de munti», ei au reusit sa se dezvolte si sa se
individualizeze in arealul civilizatiilor contemporane lor. Coborati la ses,
dacii au inceput sa-si piarda modul de a fi si sa se topeasca in cloaca
imperiului roman sau in neantul migratiilor. Dacul a ramas identic cu el insusi
doar pe plaiul muntelui, langa cetatile sale, langa sanctuarele din valcele,
strajuit fiind de verdeata si de azurul cerului de unde veneau mesajele
celeste, nemuritoare. Dacii au ramas in acest echilibru stabil cu ochii privind
spre lumea celor schimbatoare si cu mintea gandind la cele vesnice. Plaiurile muntilor
i-au stabilizat si le-au asigurat un echilibru trainic, intre cele ce pier si
cele nepieritoare”, explica Dan Oltean.
Cartea „poate ning...” – in rezonanta cu fotografiile de arta
si coperta semnate de artistul-fotograf dr. Trestian Gavanescu, adevarat visator
in iarna „civilizatiei” noastre - surprinde insa indirect, cu mijloace mai
subtile, aschiile vechii spiritualitati
intr-o lume tot mai precara. O spiritualitate care adasta inca
in cantecul pasarii sufletului de pe stalpii funerari din lumea Orastiei sau a
Novacilor.
