Eroii pentru o luna

Intamplari din istoria alpinismului romanesc, pe Muntele valcean Cozia Intamplarea pe care o relatam acum, desi s-a petrecut in martie1987, isi pastreaza actualitatea. Vremea se inrautatise brusc si peste muntii Valcei, cazusera ninsori abundente. Salariatii Statiei meteo de pe muntele Cozia, izolati din cauza viscolului si ninsorilor abundente, aveau probleme de sanatate si solicitasera, prin radio, sa fie ajutati. La vremea respectiva, in Rm. Valcea nu exista echipa Salvamont, nu erau echipamentele de astazi, iar asumarea unei asemenea misiuni insemna aproape o sinucidere. Povestea – o adevarata lectie de curaj si maturitate - poate arata insa si riscurile la care se expun cei care pornesc iarna pe munte. Si ar putea descuraja teribilismul unor tineri care se aventureaza totalmente nepregatiti intr-o lume pe care nu o cunosc, punand apoi in pericol si viata lor si a salvamontistilor. cu dezlegare de la primul secretar De la judet, s-a cerut mai intai ajutorul unei unitati militare de vanatori de munte. Realist si matur, comandantul a replicat ferm: „Acesti tineri mi-au fost incredintati ca sa-i formez si nicidecum sa-i trimit la moarte. Este sinucidere curata sa-i oblig acum sa escaladeze Cozia.”  Cu dezlegare de la primul secretar, s-a constituit un „comitet de initiativa”, format insa din persoane care nu prea stiau ce inseamna sa urci in acele conditii pe munte. Cum era vorba despre o urgenta medicala, cineva a sugerat sa fie solicitata Ambulanta. Asa s-a si transmis porunca la Directia de Sanatate Publica.  Trei medici de la Spitalul Judetean din  Rm. Valcea – dr. Trestian Gavanescu, medic primar de Hematologie clinica, dr. Cristian  Iliescu,  medic primar alergolog, si dr. Petre Maldarascu, medic de laborator, se vor implica intr-o actiune de salvare, ordonata de autoritatile epocii. cateodata, merita sa pui pe foc si usa! O masina de teren, cum erau in acele vremuri, a transportat „trupa de comando” – formata din cei trei doctori si inca doua persoane catre un sat de la poalele muntelui Cozia, de unde urmau sa inceapa urcusul. Din cauza vantului puternic, de cateva ori masina s-a impotmolit in zapada si a fost cat pe ce sa se rastoarne. „Si eram inca jos, in Vale. La adapost. Pe varful Cozia viteza vantului era de 120 km pe ora!” Vazand cam despre ce e vorba, unul dintre voluntari si-a infrant rusinea si le-a spus colegilor de echipa ca el nu vrea sa moara inghetat pe munte si nici nu vrea sa fie erou. Celalalt „voluntar” – de fapt chiar mo­bilizatorul „grupului de interventie” – a abandonat cursa pe parcurs. Cei trei medici l-au transportat intr-un refugiu de pe traseu, si dupa ce i-au facut focul si i-au pregatit lemne de rezerva, l-au lasat acolo. La intoarcere aveau sa-l gaseasca  delirand. Numai printr-un noroc chior a scapat cu viata. Terminand lemnele de foc lasate la indemana, a pus pe foc usa de la refugiu. Si in felul acesta, avand aerisire, oxidul de carbon degajat de arderea incompleta nu a ajuns la concentratia critica si omul a putut fi salvat. frigul iti paralizeaza vointa Il intrebasem pe dl Trestian Gavanescu de ce face atat de putine fotografii pe munte. Tot urca pana pe culme, iarna! „Ceea ce vezi este intr-adevar fascinant. Mai ales cand intri in viscol, cand treci prin perdele de zapada, ori atunci cand, desi e zi, crezi ca-i noapte. Din cauza frigului si a vantului, oricare gest, oricat de marunt, e tot mai greu de facut. Iti paralizeaza vointa. Au fost gasiti oameni care au murit inghetati, desi aveau in rucsac pulovere groase, uscate. Nu au mai avut puterea nici macar sa deschida rucsacul. Si asta se intampla in zilele  noastre, cand exista echipamente termoizolante, perfor­mante, cand ai GPS. Imaginati-va ca atunci, in iarna ’86/’87 nu aveam la noi decat o statie radio-emisie, care din cauza frigului – erau minus 22 de grade ! – a inghetat imediat ce am iesit din oras. marsaluiam inghetati! De la refugiu mai departe, cei trei medici, eroi fara voie, au ramas singuri. Doctorul Gavanescu isi aminteste ca la un moment dat s-a impiedecat de ceva. Erau inca la baza muntelui. Doctorul Maldarascu l-a ajutat sa se ridice. Si-atunci a si vazut ca bocancul i se prinsese intre varfurile sipcilor unui gard. Stratul de zapada depasea pe alocuri doi metri. „Cand urci pe munte si este viscol, si frig, nu mai poti estima nici timpul de care ai nevoie ca sa faci un traseu. Poti sa faci un traseu de cinci-sase kilometri si in opt sau zece ore. Nimic nu mai seamana cu ceea ce se intampla pe o vreme normala. Si nu uitati, ca noi parcurgeam kilometrii acestia pe verticala, intre o altitudine de circa 300 de metri – punctul de plecare – si peste 1500 de metri, locul unde se afla situata Statia Meteo. Nu va mai spun ca ajunsesem la statie, deja era noapte, ne invarteam pe platoul unde ar fi trebuit sa fie si nu o vedeam. Abia  intr-un tarziu am realizat ca „statia” era sub un morman de zapada in jurul caruia noi marsaluiam cu degeraturi strasnice. Cat ii priveste pe cei de la Meteo, cand ne-au vazut ca avem necazuri mai mari decat ei, s-au linistit. Ei se speriasera mai mult din cauza izolarii. De obicei, iarna fiind blanda coborau in satele din jur periodic ca sa-si faca aprovizionarea. Atunci insa, din cauza ninsorii si viscolului, n-au mai coborat si au solicitat ajutoare prin radio. leac pentru raul de inaltime Nici la coborare n-am scapat de peripetii. Fiind zapada foarte mare, doctorul Maldarascu a propus sa ne intoarcem la refugiu unde-l lasasem pe tovarasul cu mobilizarea pe un alt traseu, intr-o zona cu stanci abrupte. Eu aveam rau de inaltime. Si cand am vazut pe ce pereti de piatra urmeaza sa coboram, am spus unchesului – asa-i spuneam dlui dr. Maldarascu, avea pe atunci 63 de ani – ca eu nu cobor. „Foarte bine!” mi-a raspuns el, sec. „Ramai aici!” Si-a plecat. Si cand m-am vazut singur, cocotat pe pintenii aceia de stanca si cum suiera vantul de cat pe ce sa ma culce la pamant, am uitat si de rau de inaltime si-am pornit dupa unchias. Abia jos, a venit catre mine sa-mi spuna: „Nu te supara, doctore. Dar daca nu eram dur cu dumneata, ramaneam acolo si ne gaseau inghetati la primavara.” Nu va mai spun ca pe vremea aceea nici un termos ca lumea nu gaseam, luam apa in bidoane de plastic, pe care le infasam in hainele de schimb ca sa nu inghete. Altfel, poti sa mori cu zile. Nu poti sa mananci zapada! Sau, imaginati-va, ca ne opream sa ne odihnim cateva minute, si ca sa nu ne arunce vantul in prapastie, trebuia sa ne culcam pe burta in zapada. in loc de „multumesc, doctore” In fine, dupa ce l-am recuperat si pe „tovarasul cu mobilizarea” de la acel refugiu, ducandu-l pe o targa improvizata, am coborat si am ajuns in oras. Sa nu credeti insa ca ne-a strans cineva mana sau ca am auzit macar un „multumesc, doctore”. In schimb, cateva saptamani n-am mai putut sa dorm. Cum inchideam ochii, ma si vedeam in viscol, pe munte. Si singura cale de a scapa de cosmar era sa ma trezesc. Zvonurile insa s-au raspandit in oras, din om in om. Ne dadeam si noi rotunzi. Trei doctori, mai degraba batrani decat tineri, escaladasem Cozia, pe ger si viscol, in conditiile in care nimeni nu mai urcase vreodata. Pentru o luna, am fost eroi.