In Bucuresti, pe Strada Franceza, ospetie ungureasca

Restaurantul St. George Am purces zilele trecute la o plimbare pe strazile Centrului Istoric al Bucurestiului, ca sa nu fim luati prin surprindere de o actiune rapida de terminare a lucrarilor de reabilitare din partea primariei. Nici pomeneala de asa ceva. Ajungand in dreptul fostei „Uliti de la Poarta de Sus a Curtii Domnesti”, adica Strada Franceza, dupa constatarea „nici pe asta nu au terminat-o”, am observat un banner care ne trimitea la un restaurant unguresc. Foamea si curiozitatea ne-au facut sa ne riscam integritatea picioarelor pe scandurile podetului care tine loc de trotuar. In zona sunt multe cladiri pe cale sa se prabuseasca, dar au aparut si localuri elegante. Toate fara clienti, pentru ca strada in sine nu te imbie sa o parcurgi. Descrierea locatiei o lasam in seama celei care indeplineste rolul de sef  bucatar, Diana Koszyi, plecata in urma cu 20 de ani la Budapesta, unde alaturi de sotul sau a dezvoltat un restaurant, dar viata a adus-o inapoi, in Romania, spre deliciul gastronomic al celor care intra sa isi astampere foamea.  Si trebuie sa te pregatesti pentru un adevarat festin, deoarece portiile sunt foarte mari, de te intrebi cum de poporul ungar nu este obez. Bucataria ungara este simpla in esenta,  ingredientele de baza fiind paprika si smantana, dar ce rezulta este un deliciu al papilelor gustative. Stralucire si mister Ceea ce se incearca in aceasta locatie este reconstituirea atmosferei de eleganta putin lenesa a perioadei interbelice a marilor restaurante din apusul Imperiul Austro-Ungar. Insusi faptul ca Restaurantul „St. George” se afla in centrul istoric al capitalei romanesti, langa vechea Curte Domneasca si langa Hanul lui Manuc, ii imprumuta, in plus, o povara de stralucire mocnit-simbolica. Acordurile fine ale Rapsodiei Ungare alunecand peste suprafete in umbre de mahon, peste draperii de brocard putred-visinii, imprastie o liniste oarecum aristocrata, impregnand-o peste tot. Tablouri cu tematica istorica reamin­tesc atmosfera Revolutiei de la 1848, cu martirii ei maghiari, care si-au smuls atunci capestrele impuse de austrieci. Pic­turi grele si autentice, in rame straluci­tor habsburge, ne reinvie din semiumbre decentul huzur al unei aristocratii sortita mai apoi sa piara, nu inainte de a-si marca pentru totdeauna discreta, dar autoritara  demnitate, in tot ceea ce au lasat in urma. Crama, lambrisata in aceeasi esenta intunecata conferindu-i o patina vag misterioasa, cu tavane boltite si lumini siret ascunse, atrage ca orice loc de dulce pierzanie. Siraguri uscate de „paprika” rosii re­amintesc ca acesta este, in fond, un fel de templu gastronomic,  in care credinciosii pot simti si aprecia tot ceea ce inseamna deliciul hungaric, de la gulasul salbatic si adevarat pana la dantelatele clatite cu crema de nuca in ciocolata fierbinte. Aici se pot degusta vinuri matasoase de Tokaji – vinul regilor panonici. Aici ti se pot aduce pe platouri de nobil portelan, pe fete de masa de damasc alb, cavalcade de arome, gusturi si condimentari, poate de mult uitate in alte locuri. Si, pe deasupra, fresca impunator-nemiscata si vie reprezentandu-l pe Sf. Gheorghe – stapanul si protectorul a tot ceea ce exista intre acesti pereti –, strapungand cu sulita toate simbolurile raului vesnic. Diana  KOSZYI