In jurul Iasilor Castelul grecilor

Iti mai aduci aminte, cred, cum in una din drumetiile noastre, dupa ce am trecut bariera, am luat-o prin spatele Spitalului Socola, urmand fara sa avem habar acelasi drum descris prin 1936 de Dima Gavriliu si Mihai Costetchi in lucrarea: „Pepiniere iesene”, in care se spune: „Apucand la dreapta, la trei sute de pasi de la bariera Socolei, pe un drumeag larg, destul de bun pe uscaciune, drumul duce printre vii si livezi, ridicand apoi deodata cam pieptis acel deal vestit al platoului Visan…”
   
   Minunea
   
   Cand am facut noi cam vreo jumatate de kilometru, de pe costisa din dreapta ni s-a aratat o frumusete de zidire. Era o constructie cu iz de castel si parca rasarea din rugina tomnatica a frunzelor de vie. Atunci
   ne-am intrebat ce poate fi, dar flusturatici cum eram, am abandonat repede ideea de a cauta un raspuns intrebarii. Dupa ani si ani, cand – de unul singur – am ajuns acolo, am avut impresia ca ma aflu in fata unui castel medieval. Si nu mica mi-a fost mirarea cand am aflat ca minunea se cheama „Castelul Grecilor”. Mare pacat ca acum se vad urmele lasate de cei care au fost cazati acolo – permanent sau sezonier – ca lucratori ai nesfarsitelor vii din imprejurimi. Am sa incerc totusi sa-ti povestesc cate ceva din cele vazute si aflate despre acest castel.
   
   Salve!
   
   Imagineaza-ti, dragul meu, o scara impunatoare, strajuita de doi lei sculptati in piatra – acum deteriorati. Odata ajuns pe peronul scarii, inainte de a face pasul peste pragul incaperii de sub turn, privirea iti cade pe o bucata de marmura rosie, incastrata in mozaic, pe care citesti cuvantul: SALVE. Frumos! Nu? Deasupra usii de intrare, din inscriptia in greceste aflam ca familia Elena si Vasili Lazaridi au ridicat castelul in anul 1904. La etaj se gaseste traducerea in romaneste. In fata castelului a ramas inca in picioare o bolta frumoasa din piatra cioplita, peste care – pana in 1989, cand a ars – se inalta un turn asemanator cu cel pe sub care se intra in castel. Am aflat apoi ca pe sub acea bolta se intra intr-o pivnita, ale carei galerii in inima dealului – pe alocuri risipite – se intind pe vreo 500 de metri. Intre anii 1950-1965, castelul a adapostit scoala sateasca a Visanilor.
   Unde-i investitorul providential?
   Acum, te rog sa nu razi de mine, pentru ca am sa-ti reproduc cateva randuri dintr-un faimos articol – mi se pare chiar primul din colectie – care se intitula pur si simplu: „La castel”: „Dupa ce un investitor providential, cu stiinta in turism, va da peste acest castel, il va restaura, va rezidi turnul de pe arcul de piatra al intrarii in pivnita, amenajand apoi un local tip «Crama» cu terasa, care toamna se poate transforma in «mustarie». Va scoate de la naftalina niste birje trase de «Ducipali» focosi si dupa o publicitate desteapta nu va trebui sa astepte prea mult musteriii autohtoni, dar cel mai sigur pe cei straini”… Si incheiam eu foarte subtil: „Majordomul va fi mereu ocupat cu lustruirea placii de marmura rosie gravata cu anticul «SALVE»”. Naivitati de visator, ce mai?!
   Si totusi.
   
   De la ctitoria Ducai Voda, la versurile lui Pastorel
   
   Din acel loc – nu intamplator ales de stapanii castelului – ai in jur privelisti de o frumusete rara. In zarea Repedii, pana hat departe spre Barnova, ti se dezvaluie cu darnicie o salba albastra a dealurilor armonios valurite, cu pilonul releului de televiziune de pe Repedea ca un urias semn de exclamatie uitat in zare. Spre asfintit, soarele se rostogoleste in vatra de jeratic a apusului, topind in ea vechea ctitorie a Ducai Voda, iar tu, intre nesfarsitele vii ce te inconjoara, meditezi la versurile lui Pastorel:
   „Un om grabit la Iasi, prinzandu-l ploaia,
   A zabovit la crasma sapte ani,
   Cand cu feteasca neagra de Carjoaia,
   Cand cu babeasca de la Uricani”.
   Daca am reusit sa-ti alin cat de cat dorul de albastrul dealurilor iesene, as fi pe deplin rasplatit. Abia astept un semn de la tine…
   Pe curand, prietene.
    Text si ilustratie de Vasile ILUCA
   
   Povestitorul din Pomarla Dorohoiului
   
   In urma cu mai bine de doi ani, pe cand revista Saptamana turistica nu-si facuse aparitia in peisajul publicistii romanesti, dr. Mihail Mihailide, director al saptamanalului Viata medicala, singura revista cunoscuta – si agreata - de aproape toate cadrele medicale si din Romania si din Uniunea Europeana, ma rugase ca in timpul unei deplasari la Iasi sa-l caut pe scriitorul si pictorul Vasile Iluca, fost asistent medical, un povestitor descins din Pomarla Dorohoiului, care, tarziu, la anii de pensie se apucase sa bata cu piciorul imprejurimile Iasilor si sa povesteasca apoi cele vazute si auzite. Desi rezervat fata de atare noutati, mi-am facut totusi timp pentru un prim interviu cu cel recomandat atat de calduros. „Daca-i deschideti cartile nu le mai lasati din mana…”, imi spusese atunci doctorul Mihailide. Si aveam motive sa-l cred, rareori intalnisem un medic–scriitor si un cititor mai avizat decat domnia sa. In treacat fie spus, un studiu recent, intreprins de un ONG vest-european in Romania, dezvaluia un fenomen incredibil aproape: la noi, se gasesc mai multi scriitori – sau, in fine, oameni ce se considera scriitori! – decat adevarati cititori de carte! Vorbim despre cititori adevarati si nu despre cei care cumpara carti ce dau bine in somptuoasele biblioteci si nici despre cei care-si citesc doar cartile lor!
   Interviul inceput atunci cu Vasile Iluca, a continuat in forme atipice. Mesaje, scrisori, reactii in fata unor situatii neasteptate, ecouri ale cartilor scrise, confruntarea intre ceea ce el povesteste si ceea ce scrie apoi pe aceeasi tema. Nu voi dezvalui insa alte detalii cititorilor. Le vor descoperi singuri citind „scrisorile” de mai sus, scrisori care vad lumina tiparului prin ajutorul a doi oameni deosebiti, cu o mare dragoste fata de tara si fata de comorile ei, inca necunoscute: Victor Radulescu, directorul si sufletul publicatiei Saptamana turistica si Ion Predosanu, redactor sef, cu un fler jurnalistic cum rareori mi-a fost dat sa intalnesc.
   In ce ma priveste, ca mijlocitor al acestor „intalniri admirabile” intre cititori si povestitorul Vasile Iluca, descins din Pomarla Dorohoiului, pot sa spun doar atat: textele semnate de domnia sa sunt o invitatie la drumetie prin Iasii dealurilor albastre, prin imprejurimi. Cat mai sunt, cat vor mai pastra ceva din ce a fost.
   Asadar, grabiti-va. Altfel…
   Iftimie NESFANTU