Lumea alba

Lumea alba-i la fel. La Bucuresti ca si la Venetia, toamna-i foarte frumoasa. O caldura neverosimila, care suporta bine orice comparatie cu ce-i si pe-afara, balteste de cateva zile peste orasul-capitala al unei tari aflate la marginea lumii. Nici doua ore de zbor nu ne mai despart de Europa.
   
    Intre Aurel Vlaicu si Marco Polo
   
    Intr-o aeronava de vacanta, pe monitoarele coborate din tavan, urmarim harta zborului nostru spre casa. Din cand in cand, nu fara un usor sentiment de teama, confruntam realitatea din teren. De sus, din imparatia lui Dumnezeu, pe pamant pare a fi bine. De pe partea mea se vede marea. E ora cand in ea, de buna voie, se ineaca greu soarele. Apoi, la orizont, apar luminile oraselor din tara vecina. Trecem Dunarea si bantuim pret de un ceas pe deasupra alor nostri. Suntem acasa. Caut in noapte, nu fara emotie, luminile Balanestilor. In copilarie, seara, urmaream pe cerul spuzit cu stele, drumul de noapte al catorva avioane. Chiar credeam ca zborul lor trece exact pe deasupra mea. Am avut acum sentimentul ca, la un moment dat, traversam Amaradia, asa cum, demult de tot, o treceam pe punte... Visul a luat sfarsit. Suntem pe Aeroportul Internatio­nal Aurel Vlaicu din Baneasa. Cu picioarele pe pamant. Poarta orasului nostru, din pacate, nu suporta comparatie cu cea a Venetiei. Aeroportul Marco Polo, modest de altfel si el ca marime, e altfel... Ma gandesc, asteptand bagajele, cum ar fi aratat aeroportul Baneasa bine restaurat. Daca i se pastra aerul usor interbelic, de inceput de lume romaneasca, ar fi batut orice locatie de profil, asezat fiind chiar in buza marelui oras.
    Eram la sfarsitul calatoriei si incercam sa-mi inchipui, dupa orarul afisat pe panoul electronic al aeroportului venetian, harta zborurilor celorlalti calatori cu care, pret de aproape o luna, impartisem aceeasi lume. Bucurestiul nostru, ca loc de intoarcere, facea o figura onorabila intre capitalele cu staif ale continentului: Berlin, Paris, Roma. Ne desparteau doar cateva minute de ele. De ora lor. Altfel... Nu ma mai speriam la gandul ca, din greseala, am fi putut ajunge intr-un alt mare oras al lumii. Ce mica-i lumea!
   
    Milano, prologul viitoarei sarbatori
   
    Descindem din tren in marea gara din Milano. E o seara apasatoare, ajutata de griul putred al blocurilor de granit imprejmuite in schele de metal stralucitor, de arcadele imense de fier vechi atarnate curajos deasupra liniilor ocupate cu trenuri de pretutindeni, de reclamele aproape vulgare prin eleganta si putinatatea subiectelor licitate pe bani multi. Iesim dintr-o lume cu arhitectura musolliniana intr-o piata larga, deschisa spre oras prin cateva bulevarde lungi si, surpriza, umilita in maretia ei de solo-uri prelungi de manea romaneasca. In jurul ritmului anacronic – Romania –, o boema bruna, insolita, rascolita de pasiuni si de dorul de casa. Sevaletul unui maestru n-ar putea cuprinde caligrafia nostalgica vag conturata la bordura orasului strain, rece si atat de departe. Sentimente curate, transcrise in maniera kitsch, ingrosate de rezultatul clasamentului celor mai mari romani. Incercam sa cuprindem orasul. Subteranele metroului coboara realitatea intr-un amurg sinonim cu suferinta, lungile tuneluri pline de lume devin ireale, zgomotul intermediaza orice, invaluind intr-o ceata demonica oboseala noastra de peste zi. Deasupra, Piata Domului e controlata si ea, idealul absurd al unei lumi de duminica fiind doar de a o acoperi de gunoaie, de strigate si de neimpliniri. Marele Dom e o prezenta anacronica, obligat unui exil de provincie planetara, prafuita si adormita in solitudinea ei. Ploua marunt si simtim din plin stanjeneala unei lumi inclinata spre aversiune, unde toate limbile pamantului nu fac la un loc nici macar cat o cana de apa. Suntem in cautarea propriilor noastre umbre, prelinse fantomatic pe pardoseala stinghera de mozaicuri colorate fantast. Intre coloanele inaltei catedrale, ruga noastra dezradacinata, nomada, asteapta un semn. Ne straduim sa cuprindem cu mintea spatiul dintre vitralii. Orga, vocea preotului, umbrele atator chipuri se straduiesc sa devina profunde. Afara, piata, intr-o confuzie continua, impresio­neaza ca dupa un naufragiu dramatic. Iar noi, acasa, in camera calda de hotel primitor, risipiti de oboseala, constatam cu stupoare lipsa portofelului cu acte si bani, urmare a unui gest atat de prozaic, de bizar si de universal totodata, acelasi ca peste tot si in aceasta lume civilizata. Suntem stupefiati, umiliti de gest, pierdem timp explicand totul politiei milaneze, obtinem dovezi care sa ne justifice nefericirea, asteptam si tragem nadejde. O masca grotesca se asterne definitiv pe fata orasului. Nu mai conteaza nimic. Galleria Vittorio Emanuele – tunelul universal de lumina, sticla colorata si lume eleganta, inventat pe vremea cand la noi Penes Curcanul se intorcea obosit acasa, Pinacoteca di Brera, unde Mantegna, dupa mai bine de 500 de ani, impresioneaza prin precizia profunda cu care descrie agonia umana a vietii, fatada domoala si simpla de la Teatro alla Scala, care ascunde catedrala multietajata a muzicii lumii, refacuta greu si costisitor, apoi depozitele ambrosiene innobilate perpetuu de Caravaggio, Tizian, Botticelli sau Brueghel, plimbarea prin gradinile condotierului Francesco Sforza, pana si drumul spre Santa Maria delle Grazie, unde Cina cea de taina a lui Leonardo de Vinci ramane, in continuare, „cea mai trista opera de arta din lume” –, toate la un loc palesc in fata ploii marunte de toamna si a sufletului nostru pribegind „in propriile batai de inima”.
   
    Venetia, veneratia trecutului
   
    In trei ore ajungem la Venetia. Un oras, incontestabil cel mai primitor din lume, nemasluind dragostea lui pentru oameni. Tolanita sub razele unui soare de circulatie absolut universala, Venetia isi venereaza zilnic trecutul, abdicand doar in fata revarsarilor din prea plinul apelor. Am prins-o iar cu poalele-n brau, suflecandu-si-le cu eleganta deasupra pulpelor albe, neprihanite, deservind atatea milenii de vis. Lume multa, vaslind fantomatic si vesela pe strapontinele insirate de-a lungul stradelelor inguste, inundate de apa limpede si insetata de locuri uscate. Lume multa, melitand o limba cu reflexii poetice, numai buna sa explice pe intelesul tuturor ce va sa insemne personalitatea unui oras. Lume multa, vietuind melancolic cu sentimentul incurabil ca exterminarea nostalgiilor este apanajul de drept al mortii.
    Dar pana atunci, marsaluim prin orasul de ape cu nedisimulat curaj incercand sa refacem traiectoriile unei calatorii de cunoastere, atribuindu-ne popasuri lungi in vecinatatea treptelor cuprinse de lumina.
    La Venetia, intr-o toamna de vis, am vazut cele mai frumoase femei.