Manastirea Pantelimon

Intr-o dupa-amiaza calma ne duce masina la Pantelimon, vechea manastire cu creasta prin copaci, medievala. Din sosea o apucam la stanga, prin boziile unui fost cimitir cu cruci domnesti, invadat de natura inflorita, strabatem kilometri de vie si capsuni, intram in porumburi si in sfarsit in ovazuri ca intr-o mare de matase si catifele, de culoarea dulce a rachitei. Si cand nu ne mai raman sub cauciucul rotilor decat partiile paralele ale carutelor rare ce se-ndrumeaza cateodata pe aici, in imensitatea monumentala a campiei romanesti, fara de pareche, asternuta intre orizonturi, motorul nostru intoarce si ne trezim fara tranzitie si pregatire intr-o cetate noua de localuri de ferma.
   Am ajuns. Un vast patrat de sali cu o curte interioara vasta ne sileste sa luam un ragaz de perspective, inconjurand cu ochii emotionati cladirile cu intervale de padure si azur. Cu sentimentul bucuriei, ca intr-o biblioteca plina, ca vom avea de rasfoit multe volume ilustrate, intram fara sa stim in grajdul vacilor, venerabil ca un parlament. O suta de persoane cu coarne, palide si albe, rumega cu boturile catre pereti. Asezate pe doua randuri, cu umerii dinapoi la vizitatori, vacile lui Wilhem Tell, pascute pe Alpii Freiburg-ului si-n Appenzel, pregatesc de-a-n picioarele, picatura cu picatura, galetile cu lapte din ugerii mulsi intre degete diseara. Un sunet uscat de metal: vacile s-au servit singure, deschizand cu botul fraged capacul unui vas, in care curge necurmata apa proaspata de izvor.
   Intre ieslea paralela cu paretele de zid, circula pe sine aeriene vagonetele cu hrana, fan parfumat, tarate si o faina cu nume englezesc din Asia Mica, iar vagonetele spanzurate si ele de tavan, pe dianpoia jgheabului colector de balegar, iese, catre depozitul de ingrasaminte, gunoiul, murat in zacatoare. Bolovanii de sare par niste reduceri, pentru iluzii, ale stan­cilor din patria veche. Trei tauri imparati, de proportii nein­chi­puite, stapanesc din lanturi anualul instinct al haremului de o suta. Culoarea peretilor si a plafonului e albastra, sub cu­vantul, inspirat probabil de la ceruri, ca e gonitoare de muste...
   Generatiile noi, care academizeaza mostenirile si le fac traditionale, sunt izolate in tarcuri de uluca noua in curtea centrala. Viteii cu cornul brut vor fi autoritatile, taurii de maine, iar vitelele cu ochii de velura adanca sunt vacile timpului viitor. Domnul Babeanu, directorul general al Euforiei, nu-si mai poate ridica privirea de la un juncan, care dupa parerea domniei sale documentara e idealul de frumusete al aclimatizarii. Vorbeste despre el, ca despre un student de valoare, menit sa devie un savant neintrecut, si cu fiecare om din personal are o convorbire exclusiva asupra lui: se informeaza.
   Doua silozuri, doua prapastii reci de beton, ridicate-n aer ca niste turle goale, sunt destinate fanului tocat si presat, cu doua tractiuni electrice. Pivnita e rece fara gheata, gratie unor aparate care modifica temperaturile prin prezenta unui tub si stabilesc gerul rigid. Un laborator cochet de analiza laptelui si o sala de incalziri si raciri succesive a lichidului pasteurizat, cu scopul de a fi intercalat in carafe de cristal cu dopul pelicular. Unul din vizitatori, care stie totul de mai-nainte de a fi fost cunoscut, isi administreaza singur pedeapsa de a intrerupe explicatiile binevoitoare si pitoresti ale directorului general, apasand din eroare pe un buton ce trebuia lasat in pace. Brusc, din podina de mozaic izbucneste cu o putere draceasca un fir de apa iute, care i-a intrat in nas, si l-a spalat, i-a intors palaria si i-a inundat in camasa, jiletca si pantaloni. Simtim, intr-o tacere delicata si silindu-ne sa nu radem cu pofta, ca personajul e ud pana la piele si ca rufele inferioare i s-au lipit de ins. Cu celelalte aparate de spalat, de jos in sus, de sus in jos si de la stanga la dreapta, insotitorul nostru va fi mai prudent, si din cand in cand isi va deslipi pantalonii de el insusi, ascuns pe dupa cate o usa.
   Insa n-am pomenit de armasarul de la Pantelimon. Ferma Eforiei are un specimen, care ar face onoare bronzului celui mai pur, un armasar bondoc, ca o buturuga si ca un porc mistret. Anatomia lui complexa si bogata se amplifica pe o scurtime indesata a trupului modelat nervos si masiv. Tonurile caramizii si sepia se inegresc la botul acvilin si fluierele butucilor de picioare, boante cu eleganta. Coada scurta, frizata la sfarcuri, ii dezveleste pulpele de fier aramiu, si, la locul cunoscut, masculinitatea grandios exprimata, echilibreaza, dupa o estetica a naturii naive si curate, energia si calmul stapanitor al cracenului animal. Coama ii zboara neagra fara vant, si, cand parul din frunte i se despica inegal, se vad ochii mari si cinstiti, cu o deschizatura visatoare de fata mare.
   O copita ar putea sa sparga muntele ca o oala de pamant. Mangaiat pe grumaz, armasarul se lasa ca o ciuta, si-n toracele lui monumental bate fluvuil de sange ce-i umfla narile, ii pisca burta si-i furnica urechea, ca un spic de grau. Un statuar indraznet, care ar voi sa puie un simbol de putere si o sugestie de victorie, germinativa, in piata Cercului Militar din Bucuresti, ar fi deajuns sa scoata din grajdurile laptariei de la Pantelimon, de lanturi, doi tauri si un armasar si sa le inghete trupul pe un soclu de granit. Aceasta imagine integrala de vigoare, de rupere si impetuozitati, ar face mai mult decat o literatura de vorbe cautate si o elocventa silita, de tribuna.
   Tractoare, care, masini. Unele ara, altele seamana sau secera si fac znopi. Cea mai bizar interesanta este masina cu vreo cincizeci de labe la rand, care scormonesc cu degetele articulate fanul si-l intorc la soare. Ghiarele in actiune au rapiditatea scarmanatului pisicii si a sariturilor de lacusta. Iepele, docile naturii anuale, au redevenit niste aparate de mancat, care adunate la marginea padurii rontaie laolalta pasunea. Cazarmile muncitorilor, cu dormitoarele si bucataria lor, raman in poligon.
   Prin zigzagul araturii, automobilul ne scoate in sosea catre spital. Ne incrucisam cu automobilul unui domn cu figura de mare prelat roman, zburlita-ntr-un talaz de par alburiu. Saluturi. Era domnul Parteniu, avocatul, care se duce sa viziteze din cand in cand instalatiile si padurea, mai recreative si mai bine-facatoare decat o plimbare neutra la Sosea.
   Spitalul e vechea manastire domneasca. Din atmosfera trecutului nu s-a ridicat nimic. Aceleasi distante vecine intre chinovie si altar, fac o umbra catifelata, de stup, in interiorul dintre chilii si morminte. In stanga drumului abrupt, pe care masina suie vertical catre poarta curba din ziduri, e chioscul unde un pata trimis din Stambul, primea, in timpurile robiei turcesti, tributul valah. Chiscul a fost restaurat in forma lui de umbrela deschisa, si primeste randunelele vara si vrabiile iarna.
   In altarul bisericii sunt, poate, cateva sfinte vase vechi. Preotul lipseste. Odajdiile, in schimb, din dulapul cu geamuri, au patina ieftina a firului industrial morfolit in carpa si slujesc liturghia seculara a lui Ioan Gura de Aur cu licaririle lor de tinichea contemporana. Doua morminte de piatra in laturile intrarii pazesc intunericul din straini si turle; unul e dintr-o singura bucata si e cioplit italieneste.
   Cateva gaini de catifea sangerie intr-o curte de sarma, arata ca odajdiile naturii se mentin la strabunescul lor model si-n antica lor calitate. Este de necrezut ca atata opulenta si atatea subime farduri cu scantei de aur si fulgere de rubin, a pus Misteriosul guvernator al formelor ti al vopselelor impalpabile, in numele caruia s-a ridicat manastirea, in niste giini. Dar el a facut si iepurii albi, de un alb atat de total si de perfect incat te umfla rasul, ca sa nu plangi de emotie si de candoare atatata. O suta de pufuri indicibil zapezii, cu ochii imposibil de definit in opalina lor arama, locuiesc intr-un grajd cu galerii.
   Si iata si porciii uriasi, cu stampila ratului scurt.
   Si iata bolnavii, saloanele, obscuritatea cimitirului, aruncata anticipat peste bolnavele incurabile, din asternut si de pe langa paturi. Printre noi si bolnave trece o mata, nelipsita tovarase a batranelor care si-au ingropat sotii si copiii si, lovite de un tic de netamaduit, dau din cap langa un ghiveci cu garoafe sau tremura pe saltea din toate madularele odata...
   Bucataria si-a scos tavile, cratitile si olanele din cuptoare, rumene si parfumate, si le gustam.
   Intoarcerea noastra in Bucuresti e insotita de aceste influente, si cum scapara luceafarul undeva, automobilul merge mut pe drumul lui... O batrana, alta batrana, un mormant, o biserica, un cocos, un iepure alb... Parca le-am mai vazut odata si parca nici nu le-am mai vazut...
   1929
   
   Scormonitori
   
   Emotionantele randuri ale scriitorului si academicianului Tudor Arghezi ne obliga sa fim scormonitori. In istoria dinaintea noastra, ca sa putem fi drepti si sa informam exact Maria Sa cititorul! Cei mai multi bucuresteni nu-si mai aduc aminte de Manastirea Pantelimon, descrisa atat de maiestru de marele Arghezi. Teologi de marca, intrebati fiind despre disparitia ei, ne-au cerut un bob zabava. Nici domniile lor nu stiu inca adevarul. Cert este ca minti diabolice si fara Dumnezeu au transformat asezamantul religios, inclusiv biserica manastirii, in sanatoriu TBC. Mai tarziu, pe insula Lacului Pantelimon s-a ivit compelxul Lebada. Luat si privatizat dupa tra­­gi­cele evenimente din Decembrie 1989, de hulpavii ce apar in vremuri tulburi. Cu greu, dupa mai bine de 18 ani, aflam ca Patriarhia Romana a revendicat terenul si urmeaza a edifica, pe locul fostei Manastiri Pantelimon, un modern si
   necesar Centru Ecumenic.
   Ion PREDOSANU