Mormant uitat

Emil Garleanu
   Mormant uitat
   In cimitirele mici de sat, sau cimitirele mari ale oraselor, mormintele scriitorilor nostri stau in paragina uitarii. Daca din darnicia pamantului vor fi crescut pe ele flori salbatice, sau cate un copac le va fi umbrit cu frunzisul lui, - acelea sunt mormintele luate sub ocrotirea soartei.
   Pe mormantul lui Traian Demetrescu nu e inca nici o cruce. Pana mai deunazi cel al marelui povestitor Ion Creanga n-a avut-o. In tarana, sub care se odihneste Ion Eliade Radulescu, scurma gainile. Din mormantul lui Anton Pann a ramas doar piatra, stirbita de vreme; cine stie ce va fi asternut timpul si uitarea peste acoperamantul de pamant, sub care se odihnesc ramasitele atator scriitori ai nostri! Rar se intampla ca mana pioasa a unei sotii nemangaiate, sa astearna lavicer de romanite langa marmura alba, in care e sapat numele scriitorului. Asa e mormantul neuitatului prieten si tovaras, Ioan Adam, in cimitirul din Constanta, in preajma valurilor zbuciumate ale marii.
   Ar fi de folos o cercetare amanuntita in aceasta privinta. Mormantul genialului si nefericitului Eminescu a avut o soarta mai buna decat a poetului chiar. Maini pioase il ingrijesc; necunoscute ii aduc flori; odata am gasit buchete de viorele, presarate asa, pe tarana, incat sa alcatuiasca cuvantul: Veronica.
   La aceasta m-am gandit in ziua cand, calauzit de un prieten, la Manastirea Varatecului din tinutul Neamtului, m-am oprit langa grilajul de fier al unui mormant uitat, - un monument cu un inger si-o cruce, care a inceput sa se macine de viscole si ploi.
   Mormantul uitat e al Veronicai Micle, dulcea dragoste a lui Eminescu. O coroana veche, intr-o cutie ruginita, va fi fost pusa de fiicele scriitoarei. Pe monument nici un nume, nici o alta insemnare. Cineva a scris cu creionul: Veronica. Scrisul abia se mai desluseste. Din tarana ingradita, ca si cand ar fi alt pamant decat cel din prejur, din care rasare verde si deasa iarba ca un covor, a crescut urzici si cucuta, ca un simbol al zdruncinatei si tulburatei vieti a scriitoarei, ce se odihneste dedesubt. Langa zidul alb al bisericii Sfantului Ioan, inconjurat de gradinitele inecate de flori ale casutelor calugaresti, curate ca un pahar, ce trist si singur sta mormantul acesta, care nici un gand duios nu mai purcede, deasupra caruia nici o mana pioasa nu mai seamana o floare. Calugaritele trec nepasatoare pe langa locul acesta; unele mi-au si spus ca nu-l ingrijesc fiindca: «reposata n-a lasat doar nimic manastirii». Sub ochii mei, calugarita de rand in ziua aceia cu oranduirea in biserica, si-a lasat papucii pe braul de piatra care inconjoara groapa. Oaspetii de vara ai manastirii, cei vechi s-au deprins cu locul acesta, cei noi nici nu-l stiu macar.
   La intoarcere ne-am oprit la casa in care-a murit Veronica. Calugarita, care-a gazduit-o, traieste, o cheama Fevronia Sarboaica; vorbarita si cu o puternica tinere de minte, ne aduce in odaia joasa, intunecoasa, in care s-a savarsit din viata scriitoarea.
   In acelasi loc a ramas icoana, patul, cele cateva tablouri, si lada de Brasov. Nimic nu s-a schimbat, - nu dintr-un simtamant de pietate catre amintirea scriitoarei, cat din obisnuinta de a lasa totul cum a fost de la inceput. «Aici a zacut o noapte si o zi! Aici, pe fereastra, erau fel de fel de leacuri si doctorii. Toti doctorii, de aici si de la Neamt, au cautat-o. Degeaba! Lume de pe lume a venit, s-o vada. In seara aceia i-au venit o multime de prieteni si prietene, au cantat, au petrecut si dupa ce au plecat, tocmai ma pregateam de utrenie, cand fiica ei ma striga: „Vina, maicuta, ca moare mama!” Am alergat, am gasit-o intepenita pe pat. Am vrut sa-i dau lapte – l-am gasit varsat! Cine il varsase? Poate luase prea mult dintr-o doctorie! Mereu mi se plansese zilele acele: „Ei, maicuto, sunt tare mahnita: am avut un ibovnic si mi-a murit!” A stat asa, nemiscata, pana a doua noapte, pe la utrenie, si-a murit! Lume de lume a venit s-o vada. Doctorii toti – de la Baltatesti si Neamt – se mirau cum de-a murit asa!... »
   Si Maica Fevronia ne spunea toate acestea repede, fara sa oboseasca, - un invalmasag de amintiri, din care se deslusea totusi o taina, o taina care a incheiat o viata nefericita!
   Cu cel dintai prilej pe care l-am avut, am rugat pe I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei, sa porun­ceasca si sa se curete de buruieni mormantul scriitoarei. I. P. S. s-a dus de-a vazut singur mor­mantul, si-a doua zi am gasit tarana curatita de urzici si cucuta.
   «Societatii scriitorilor Romani» ii ramane datoria sa puie pe monument o placa de bronz, pe care sa fie sapate numele scriitoarei, data nasterii si a mortii ei.N.R. Aceste texte sunt reproduse din volumul „Privelisti din tara. Schite. Insemnari“ – Emil Garleanu, Bucuresti, 1915