O cina pe muntele Oslea

In tara noastra plina inca de codri stravechi, e greu sa spui care e cea mai frumoasa padure de fag sau de brad. Ultima care si-a oglindit maretia salbatica in entuziasmul simturilor, ti se pare, prin prospetimea impresiilor, mai covarsitoare decat celelalte. Mie insa
   mi-a ramas in memorie, chiar dupa ce am vazut destule frumuseti carpatice, padurea de fag de pe coasta sudica a muntelui Oslea. E o capodopera a naturii, care nu se poate compara decat cu... celelalte capodopere ale naturii din tara noastra.
   Vastitatea padurii
   Fara indoiala, nici toporul getic, nici barda romana nu s-au atins de aceste coloane venerabile, ce se ridica rotunde si ametitoare ca sa se deslipeasca, sus de tot, in milioane de brate ce sustin boltile verzi ale frunzisului. Poteca suie lin pe panta neaccidentata, abia ghicita de sub straturile de arama scuturate de bruma toamnelor si parca inadins nu vrea sa stinghereasca tihna contemplatiei. In fata coloane, la dreapta coloane, la stanga coloane, in urma coloane, ce umplu cu repetitia lor nenumarata spatiul urias dintre covorul aramiu de jos si coviltirile verzi de sus. Varfurile muiate in cer filtreaza jurubite de lumina ce poleiesc trunchiurile, alunga umbra cat mai departe in fund ca sa cuprinzi vastitatea aeriana a padurii si sa-ti dea impresia ca mergi printr-un templu gigantic a carui zeitate e natura insasi. Pe nesimtite, spiritul se dilata cat maretia codrului.
   E in padure o putere de sugestie careia imaginatia nu-i poate rezista. Pesterile au atatat-o sa creeze balauri, izvoarele sa faca din caprioare zane, iar vulturii stancilor s-au transformat in zmei fiorosi. Acele ciuperci colosale ce rasar pe trunchiul fagilor si numai in cateva zile cresc cat soimii de mari au dat poporului notiunea vitezei imaginare dupa care nazdravanii din basme cresc intr-o zi cat intr-un an. Arhitectura monumentala s-a inspirat din padure. Coloanele uriase ale templului de la Karnak reproduc in granit trunchiurile palmierilor egipteni, iar catedralele gotice cu multimea pilastrilor de piatra, uniti in ogive, imita interiorul grandios al unui codru secular. Padurea de fag de pe Oslea e un templu urias, creat de imaginatia naturii, anterioara imaginatiei omenesti. Dupa o jumatate de zi de suis, cand ai iesit din ea, ramai cu sentimentul covarsitor al unei maretii sublime.
   Ziua era acoperita compact de un strat subtire de nori, inlesnind astfel o larga vizibilitate. Departe, sub ochii nostri, se desfasurau amfitreatral dealurile in descrestere, invaluite feeric de un violet necrezut de puternic. Mai departe, orizontala si maiestuoasa, tipsia campiei oltene. Si mai departe, spre dreapta, desenat ca pe o harta, braul lichid si argintiu al tarii, cu marile sinuozitati dintre Severin si Calafat si cotul de acolo spre rasarit.
   Balmus facut pe pirostrii
   Culmea Oslei e o pasune imensa. Soarele da spre seara cand obositi, am coborat panta verde, spre miazanoapte. La stana, ardea un foc de amurg cu valvataie pierduta in valuri de scantei. Miros de brad si de lapte proaspat pe care narile flamande il distingeau, gustos, in aerul ozonat. Pale de vapaie, proiectate in interiorul stanii, dezveleau sirul de sidile doldora din care se scurgea zerul si polite incarcate de roate de cas afumat, galbui ca sloiurile de ceara, din care se framanta branza batuta in putini sau indesata in burduf si scoarta de brad.
   - Am sa fac un balmus stramosesc, zise baciul cel mustacios, ca muntele da pofta de mancare.
   Vazu ca eram destui si aseza pe pirostrii o caldare pe masura. Urmaream cum se pregateste balmusul. Turna in caldare lapte muls in seara aceea si nici un pic de apa. Puse sare potrivita. Cand laptele incepu sa se umfle, baciul cu o mana pe linguroiul de lemn mesteca, iar cu cealalta mana presara malai cu fuiorul de borangic. Cand fiertura clocoti in bolboroace, arunca mari bucati de unt in caldare. Mesteca necontenit ca terciul sa nu aiba cocoloase. Ne-a uimit cand la urma, rasturna peste aceasta mestecatura o cogeamite oala de smantana, invartind mereu cu linguroiul. Intr-o jumatate de ceas balmusul era gata, o pasta fumegatoare ca aurul topit, cum vazusem la minele de la Brad.
   Urda cu marar verde
   Ne-a servit intai o delicioasa urda framantata cu marar verde. Ne-a servit apoi o gustare rarisima: pastrav afumat! Cunosteam pastravul prajit in unt, dar cel afumat e picant si mult mai gustos decat icrele negre. Aveam sa-l regasesc la Targu-Jiu, impachetat in ladite de brad, intre straturi de cetina. Ne-a turnat balmusul fierbinte in gavanase de lemn, frumos lustruite. Eram atat de flamanzi dupa o zi de munte incat aceasta pasta, alcatuita din malai si esentele laptelui, grea si nespus de satioasa, potrivita pe stomacuri robuste de haiduci si de ciobani, aluneca pe gat ca o ambrozie olimpica. Fiindca e foarte grasa, ne-a dat, sa ne potolim gatlejul, zer dulce si lapte batut. Cina se petrecuse sezand roata in jurul marelui foc cu trosnete si parait de crengi de brad, cu palalai azvarlite spre stelele clare ale cerului de vara, incovoiate peste munte.
   Esteticienii au dreptate cand sustin ca si senzatiile gustative pot avea valoare poetica. O urda cu marar, un pastrav afumat si un balmus, mai ales dupa un satiu mistuit pe maldare odihnitoare de fan, intr-un cadru pastoral grandios, dau liber gandului sa s-afunde in vremile de demult. De ce sa nu recunoastem ca si prin ele comunicam cu stramosii nostri? Si ei au cinat la fel ca noi, pe culme de munte. Balmusul are numai numele strain, dar mancarea, specific ciobaneasca, exista odata cu pastoritul pe aceste plaiuri getice. Iar la ospetele sobre de la Sarmizegetusa, regele Decebal a gustat desigur si urda si pastravul afumat si balmusul.
   Malai de mei, din talgere de aur
   Nu era malai de porumb, caci porumbul a venit in partile noastre abia pe vremea lui Serban Cantacuzino, dar era malai de mei romanesc. Iar Decebal, ca un rege ce era, nu manca din gavane de lemn, ci din talgere de aur, facute din pulberea adunata de supusii sai cu steampurile din valurile repezi ale Ampoiului si ale Crisului Alb.
   (10 iunie 1965)
   
   Omul nestiut
   
   L-am redescoperit pe poetul, eseistul, profesorul de teologie, pe doctrinarul gandirismului, pe conducatorul revistei ce a impus acest curent, fost ministru si membru al Academiei Romane, Nichifor Crainic – o personalitate tumultuoasa – gratie omului de cultura aproape nestiut Nedic Lemnaru. Delicatul gazetar care a avut onoarea si sansa de a lucra alaturi de Nichifor Crainic, dupa ce acesta iesise din puscarie spre a se alinia intr-o redactie, ca un umil civil, dar tot ca intr-o anexa a birourilor de ancheta. Citind si recitind volumul de Memorii, intitulat Zile albe – Zile negre, aparut la Casa Editoriala „Gandirea”, in septembrie 1991, am patruns putin in intimitatea celui care a fost Nichifor Crainic. Ca apropiat al maestrului sau, Nedic Lemnaru mai are multe manuscrise inedite si trage nadejde ca le va putea incredinta tiparului candva. Ne facem o datorie de suflet gazduind in aceste pagini, macar o infima parte a lor, multumindu-i acestui om minunat si nestiut carturar Nedic Lemnaru. Caruia dorim sa-i dea Dumnezeu sanatate, spre a reusi sa-si vada visul implinit. Spre lauda si cinstirea imensului OM Nichifor Crainic.
   Ion PREDOSANU