Omul din Poiana lui Dumnezeu

Dupa „Schitul de ceara” si „Transformarea Ψ”, Iftimie Nesfantu mai face un pas spre statuarea  estetica proprie cu volumul „poate ning...” (Editura Codex Aureus, Bucuresti, 2008, colectia: Cartile Mileniului III). Este o carte de „lirica epica” sau de „epica poe­matica”, asocieri, altfel, imposibile dupa canoanele clasice. Reportajul din lumea satelor uitate, surprins prin stetoscopul medical, este doar un pretext, o punte spre poezie. Fiindca poezia se afla peste tot, la limita dintre sacru si profan: „poezia ca instrument, ce poate sa deschida sufletele oame­nilor catre semeni, catre natura, astfel incat, pe aceasta baza, sa se poata infiripa o forma viabila de comu­nicare, un proiect comun, sa se poata construi ceva; pentru ca omul sa se poata reconstrui – launtric – pe sine”. Poezia este revelata, mai ales ca „in ranile adanci ale timpului / Dumnezeu seamana oameni”. Cartea cuprinde cuvinte recurente: „lup-frate”, „uscat”, „pisc”, „acasa”. Distilarea se face dupa o veche arta poetica, magica: „din foc, apa, din apa, vis, si din vis, poem”. „(…)Ratacit in nebunia si canoanele unei lumi absurde, triviale si zgomotoase”. Groparul leaga de plisc „cucul armenesc” „si apoi l-a atarnat / sus in varf de mar uscat” pentru incalcarea taramului sacru prin totala inadecvare. Limbajul poetic nu se invata. Il ai sau nu-l ai de-acolo, de departe: „in graiul supt din povestiri, de-acasa / o arca din cuvinte mi-am cioplit / si in rastimp, prin vami, incet, eu m-am mutat / cu-ntregul sat, pe arca mea craiasca”. Acest nou Calistrat Hogas, mai straniu, mai febricitant, vine din Poiana lui Dumnezeu, un loc stravechi din padurile de pe cumpana apelor dintre Siret si Trotus. Drumul spre Poiana lui Dumnezeu este calea vietii, iar cine l-a gasit deprinde virtutile poeziei. Iar poezie mereu traita si  nerostita este si taina profesiei de vraci, care vindeca trupul si sufletul totodata, cum povesteau grecii despre daci. Asa i se releva si Constantin Tudorache, „un doctor fara de arginti”, care a sfintit locul prin Botosani. „In alt fel decat ieromonahul Rafail, fiul lui Noica, doctorul Constantin Tudorache parea sa mearga pe un drum al lui, un drum al vietii, al trairilor autentice, altul decat falsa cultura si „civilizatia” moderna. Cateodata, cand ajung prin Botosani si vorbim, mi se pare ca am intalnit un discipol al lui Zalmoxis, imbracat in „haine” straine, ratacit in nebunia si canoanele unei lumi absurde, triviale si zgomotoase”. „Scara subreda” Si cum veni vorba de un anume „discipol”, autorul evoca „o initiere, in vis”. Un cosmar, un ritual oniric de patrundere in misterele masoneriei, printre securisti si agenti ai Moscovei. Un ritual supervizat de „Diavolul Schiop” si de „Marele Impielitat”. De aici si pana la „scara subreda”, care ar trebui sa-l duca inapoi spre Poiana lui Dumnezeu, nu mai este nici o pagina. Scara este pazita de un nebun, prezenta necesara in constructie. Ratacirea „drumului vietii” face imposibila intoarcerea, iar poezia se pierde, asa cum insusi Dumnezeu „se usuca” atunci cand oamenii se instraineaza. Iftimie Nesfantu este un vraci al starilor necuvantate, intrupate in poezie – indata proza, indata versuri – dar poezie. Artistul-fotograf dr. Trestian Gavanescu, un visator in iarna „civilizatiei” noastre In cu totul alt registru, dar o carte excelenta publica Dan Oltean la Editura Dacica: „Muntii dacilor. Calatorii pe plaiurile regesti ale Sarmizegetusei”. Dupa ce prezinta tehnic traseele cele mai surprinzatoare  din regiune, dupa ce descrie cele mai semnificative descoperiri arheologice (unele chiar ii apartin), autorul anexeaza imagini color din aceasta lume de vis, pe care majoritatea romanilor inca nu o cunoaste. „Civilizatia dacilor a fost una a oamenilor de munte. Atata timp cat dacii au stat «aninati de munti», ei au reusit sa se dezvolte si sa se individualizeze in arealul civilizatiilor contemporane lor. Coborati la ses, dacii au inceput sa-si piarda modul de a fi si sa se topeasca in cloaca imperiului roman sau in neantul migratiilor. Dacul a ramas identic cu el insusi doar pe plaiul muntelui, langa cetatile sale, langa sanctuarele din valcele, strajuit fiind de verdeata si de azurul cerului de unde veneau mesajele celeste, nemuritoare. Dacii au ramas in acest echilibru stabil cu ochii privind spre lumea celor schimbatoare si cu mintea gandind la cele vesnice. Plaiurile muntilor i-au stabilizat si le-au asigurat un echilibru trainic, intre cele ce pier si cele nepieritoare”, explica Dan Oltean. Cartea „poate ning...” – in rezonanta cu fotografiile de arta si coperta semnate de artistul-fotograf dr. Trestian Gavanescu, adevarat visator in iarna „civilizatiei” noastre - surprinde insa indirect, cu mijloace mai subtile, aschiile vechii spiritualitati intr-o lume tot mai precara. O spiritualitate care adasta inca in cantecul pasarii sufletului de pe stalpii funerari din lumea Orastiei sau a Novacilor. Viorel PATRICHI si spaime, si pacate taceri alunga vantul taceri aduce ploaia si spaime, si pacate raman in scorburi,                         prinsenici ploaia nu le spala nici vantul nu le-ajunge si spaime, si pacate raman in scorburi,                         prinse mi-e sufletul padure cu arbori tristi, batrani si spaime, si pacate ascunse-n scorburi,                         ninse Iftimie NESFANTU