Pe Potecele Ceahlaului

Ne scoala, dis de dimineata toaca, aceasta trambita sfanta de chemare a manastirilor. Sunetul ei se pierde si iar rasuna strabatator, cand potolit, cand repede intr-un sir de note armonioase, care umplu manastirea ca launtru unei viori, imprastiind o muzica, ce intarzie prin coridoare si chilii ca un zumzet prelung. Si din haurile muntilor vin raspunsuri, care mai apropiate, altele mai stinse, ca si cum schituri nenumarate ar raspunde lacasului stapan.
   Iesim in cerdac. Dimineata e rece, desi razele soarelui strabat ici-colea, ca niste undrele de aur. Ceahlaul isi tiveste, fumurii, crestele pe cer; cu mijlocul incins intr-un val des de ceata, pare ca-si strange salele stancoase intr-un brau de lana. Codrul sta incremenit, ca si cand ar fi si el de piatra. In linistea adanca, se aude, departe, suerul izvoarelor. Toaca a trezit calugarii, dar si norodul de randunele care se inalta ca un nor de pe acoperisul manastirii, apoi se imprastie, o iau spre munti si deodata vin de cad ca niste sageti in ograda manastirii, ciripind voioase, zburand prin cerdacuri, atingand pamantul piezis, aratandu-si piepturile albe, incrucisandu-se parinti si pui, pusderii. Si, in jocul lor arzator, par miile de sunete insufletite, ce izvorasc de sub clopotele, ce-au inceput sa bata, prefacand intreg vazduhul intr-un urias lacas de rugaciune.
   Usile chiliilor s-au deschis toate, calugarii impanzesc ograda. Unii, batrani incovoiati de sale, de abia pasesc, cu mataniile in maini, spre biserica; altii cara apa cu ciubarul la bucatarii. Viata manastireasca si-a luat drumul ei obisnuit. Pe usile larg deschise ale bisericii izvorasc cantecele sfinte. Slujba a inceput.
   Pictorul ne imbie sa ne spalam la cismea. El care face baie in Bistrita la 4 ceasuri de dimineata, de abia asteapta sa dea ochii cu apa inghetata. Ne hotaram in sfarsit, si peste cateva clipe ne intoarcem cu fata vanata si tremurand. Izvorul cismelii, care vine tocmai din adancurile Ceahlaului, ne-a taiat obrazul ca si cand am fi stat cu capul in zapada.
   Dar nu e vreme de pierdut, trebuie sa urcam muntele. Ne pregatim in pripa, ne luam toiegile si-n sacuri ceapa, cartofi fierti si mamaliga; le legam de oblancurile selei calutului de munte, pe care il luam cu noi si, dimpreuna cu calauza, calugarul Veniamin Boancas, care cunoaste bine Ceahlaul, si pe care ni-l pune la indemana staretul, pornim, taind pieptis dealul Duraului. In varf ne oprim o clipa. Privim spre Magura Grentiesului, cu codrul de brad si plaiurile lui, si spre Piciorul Poenilor, care inconjoara Duraul, ramas bine in urma, ca o cununa verde. Pe tapsane pasc risipite vitele manastirii si ale oamenilor din sat. Talanga rasuna usor si sunetul acestei mici scoici de alama, ne revarsa in suflet o multumire nedeslusita, poezia locurilor linistite si salbatice, peste care natura e inca stapana si oamenii, umiliti slujitori ai ei.
   - Sa pornim! Ne porunceste calauza, si noi, smulsi din visuri, ca niste soldati ascultatori, plecam mai departe. Am ajuns la poalele Ceahlaului. De acum e greul! Cuviosul Veniamin, isi incepe slujba, - ne povesteste legenda cuvioasei schivnice Mariana:
   - In Poiana, uitati-va colo, ne arata el, in locul acela care se chiama: «In fund la Daraban», a fost mai intai o manastioara, - un schit. Sa fie de atunci ca vreo doua sute de ani. Din ce pricina, cine ar putea sti, calugaritele s-au imprastiat care incotro. Ca unele s-or dus pe la alte manastiri, ca altele or intrat iar in lume, Domnul stie. S-or dus ca pe aici firea e apriga. Iarna cad troienile de umplu vagaunile, potecile se pierd sub ometi, izvoarele ingheata si lupii or fi venit pana la usa chiliilor. Numai o calugarita, o cheama Mariana, a ramas statornica lacasului ei de rugaciune. A ramas singurica in pustietatea asta, neajutorata de nimeni. Si s-a facut schivnica, se hranea cu ierburi si radacini. S-a rugat pana la adanci batranete, pana ce Domnul s-a indurat de i-o ridicat sufletul la el. Manastirea s-a darapanat incetul cu incetul, si azi, pe locul ei e codrul batran de brad!...
   Calauza se opreste o clipa, apoi adauga cu sfiala, parca:
   - In unele nopti de vara, pe la utrenie, Sfanta Mariana se iveste, intr-o raza de lumina, si aprinde o candela, la piciorul unui brad, crescut pe locul unde fusese altarul manastirii. Calugarii batrani din Durau au vazut lumina candelei. Vezi numai la cei batrani li-i dat darul ista, si aproape de moartea lor. Cand dansii ziresc candela in codru, stralucind ca un luceafar, noaptea cand merg la utrenie, stiu ca li se apropie ceasul, si se pun zi si noapte pe rugaciuni, ca sa le fie primit sufletul in mainile Domnului!...
   Privim cu totii la locul, care invietuieste o legenda, al carei sambure de adevar infatiseaza sufletul omenesc, cu taria si ascunsurile lui nepatrunse.
   Suntem in preajma codrului de brad. De mult inca simtim suflarea vantului care s-a pornit; infundat in codru, ii da glas. Se pare murmurul unei multimi departate; se aud gemete, suspine si uneori, suere prelungite, ce se sfarsesc intr-un vaiet dureros. E orga uriasa a Ceahlaului.
   Intram in hruba verde, croita de cetinele brazilor. Fierastraiele n-au ocolit nici codrul Ceahlaului. Au inceput sa-i taie poalele.
   Ma gandesc la lacomia omeneasca! Ceahlaul, care e al unui om nespus de bogat, putea fi ocolit de distrugere. Ce-i drept, varfurile sunt puse la adapost; norocul lor se spune ca sunt vagaunile nepatrunse in care isi au vizuinile ursii, pentru care proprietarul mosiei vine intr-adins din strainatate, insotit de numerosi prieteni, sa-i vaneze. Nimeni altul n-are dreptul sa-si trimita glontul in trupul acestor imblanite salbaticiuni, si orice stricaciune ar produce locuitorilor, e pe data rasplatita, tocmai ca sa impiedice vanatoarea.
   Incepem sa urcam din greu. Lucru neprevazut: la o cotitura a potecii, o banca, de pe care sare o veverita speriata. Se vede ca mai mult aceste sugubete dihanii ale codrului se folosesc de ea. Pe dreapta si pe stanga incep adancimile care curand se prefac in adevarate prapastii, in fundul carora galgaie izvoare. Un fag urias ne taie drumul. A cazut, traznit, rupand cu ramurile lui puternice, in prabusire, brazii de prin prejur. Carii scormonesc mereu trunchiul lui, ce se cerne intr-un fel de faina galbuie, in care misuna fel de fel de gandacei. Doctorul intinde mana si primeste indata un musafir. Un gandac verde, cu aripile tari si stralucitoare, «gandac de turba» cum ii zice calauza. Dar vede ca prinde repede seama ca palma doctorului nu-i trunchiul copacului si-si ia, cu-n bazait, zborul. Ne uitam la fagul doborat, la aceasta podoaba cazuta a naturii, si mie imi pare rau, ca dupa un om, care in viata a trait si s-a ridicat, si-a ocrotit pe altii. De-abia putem sa ne descurcam dintre ramurile lui; ne strecuram printre ele, si sub pasii nostri crengile lor uscate se sfarma farami ca sticla. Calauza are mult de lucru pana isi trece calul care se fereste si el cat poate. Pe cat inaintam, poteca e mai cotita, codrul mai nepatruns. La fiecare pas dam acum peste putregaiuri, care incurca suisul, facandu-l si mai greu. Pe buzele prapastiilor, brazi prabusiti, sfasiati de furtuni, stau spanzurati in gol, numai de cate o ramura vanjoasa, infipta intre stanci; din trunchiurile lor rasar acum buruieni si veveritele fac pe ramurile lor gimnastica, deasupra haului groaznic care le inspaimanta. In valmasagul de crengi, de ierburi, de liane, de trunchiuri cazute de zeci de ani, iti da inchipuirea adevaratei salbaticiuni.
   Ajungem la «Fantana Macarescului», o gasca de barne de mii de iscalituri. Inauntru si in fata, prin alta gura, curge o apa rece ca ghiata. E facuta acum vre-o 60 de ani de catre prefectul de pe atunci, Vasilica Macarescu, ne spune calauza. Ne oprim de bem, lacomi, insetati, binecuvantand amintirea conului Vasilica Macarescu. Dar nu intarziem, se apropie amiaza. Umblam de cateva ceasuri. Nu trece mult si intalnim alt jgheab, prin care se strecoara o suvita alba-albastruie de apa, care se pierde apoi prelingandu-se intr-o prapastie.
   - Asta-i si mai buna apa, tot asa de buna ca la «Fantana rece» de pe Ceahlau! Ne spune calugarul.
   Nimic nu te ispiteste mai mult ca un izvor, mai ales un izvor neasteptat. Oricat de saturat ai fi, tot bei si dintr-insul. Si iata-ne pe toti cu paharele intinse. Dar n-o putem bea decat sorbind-o in inghitituri rare, atat e de rece. Dupa ce beau imi arunc ochii, din intamplare, spre calut. Cu gatul intins, clipind din ochii, in care privirea i se joaca ape-ape, ma face sa-i citesc in ea o dorinta: ii e sete, dincolo il uitasem. Le spun tovarasilor. Capitanul ii scoate repede capastrul, pictorul, care are mai multa mila de dobitoace, decat oamenii, ne mustra c-am fost nesimtitori, uitand ca de data asta nu el si-a adus intai aminte, si doctorul il trage, sumutand, de urechi; eu il poetizez, privindu-l cum bea cu nesat din apa limpede, stransa in cupa lespezilor de la piciorul izvorului. Ce-i drept, poetizarea mea ii slujeste mai putin acum decat ajutorul, pe care i l-au dat tovarasii.
   - Ce zici, cuviosia ta, ii spun calauzei, de mancare poti rabda, dar de sete nu!
   - De sete nu! Imi raspunde, apoi isi ia de seama, si adauga filozoficeste: dar tot e bine sa ai de-amandoua!...
   De-acum urcam de-a dreptul coasta Ceahlaului. Nu mai putem de oboseala. Dar in sfarsit ajungem la cea dintai inaltime, in poiana la «Fantanele» si ne oprim in popas. Privelistea, ce se desfasoara aici, e uimitoare. Incolo, cat tii cu ochii, se desfasoara muntii Ardealului: Plesul, Highisul. In fund, ramasi in urma aburii, se vad muntii Bistritei, Pietrosul, Rosia, Grentiesul, ale caror varfuri se ridica unele peste umerii batrani ai celorlalti; parca ar fi pornit cu totii spre Ceahlau, si la un semn al uriasului, ar fi incremenit acolo. Spre dreapta de tot, muntii ingenunchiaza, si deasupra lor cerul se intinde ca o mare limpede, albastra, batand in vioriu, pe luciul careia, nouri rotunzi, rumeniti de soare, par insule plutitoare, acoperite de trandafiri.
   Cu greu ne smulgem acestei privelisti fermecatoare, sa urcam spre Panaghia.
   N.R. Aceste texte sunt reproduse din volumul „Privelisti din tara. Schite. Insemnari“ – Emil Garleanu, Bucuresti, 1915