Sapanta pe o zi cu ploaie

Am vazut duminica, 5 octombrie 2008, sub „semnatura” lui Grigore Lese, pe interpreta Angelica Stoican, intervievata, la ea acasa, de maestru. Emisiunea, cu genericul La portile cerului, este transmisa de vreo doi ani duminica, pe TVR Cultural, de la 14.00 la 14.30. Inevitabil, nu toate reportajele se ridica la aceleasi cote. De data aceasta, a fost pe sufletul meu. Fara prea multe interventii ale realizatorului, prezent chiar cu o oarecare discretie, cu aceeasi stradanie de a nu se indeparta de fenomenul descris, lasand didacticismul doar in seama interlocutoarei, pot spune ca a fost o izbanda. O mare izbanda.    Nu-mi mai amintesc cu exactitate contextul – cred ca era vorba despre ceea ce se poate transmite tinerilor – problema extrem de delicata atunci cand este vorba de creatie si de atitudine creativa – dar, pe neasteptate, d-na Angelica Stoican a venit cu un raspuns care facea el singur cat zece emisiuni La portile cerului: „Nu pastrezi in lada cu zestre camasa cumparata de la oras.”    Replica e mai profunda decat ar putea sa para unui telespectator grabit. Mi-am reamintit-o la cateva zile distanta, cand Petrica Birau, un prieten din Valea Jiului, pictor si proaspat licentiat al Universitatii „Constantin Brancusi” din Tg. Jiu, mi-a povestit o intamplare recenta. Tema sustinuta la examenul de licenta: Simboluri antropomorfe: Monumentele funerare de la Sapanta  – apreciata de altfel de comisie cu o nota foarte buna –  si cele descoperite in timpul documentarii l-au incurajat sa-si doreasca sa se inscrie la masterat cu un proiect de cercetare legat de acelasi Cimitir vesel. A fost insa respins. Argumentul unor „cadre didactice de la oras” – era, de altfel, cat se poate de „sanatos”: „acolo sunt kitsch-uri!”    Aproape ca nu-mi venea sa cred. „Daca m-a atins microbul, am ramas bolnav dupa Maramures”    Ultima data cand am ajuns la Sapanta era la inceputul lunii iulie 2005. Plecasem in dimineata acelei zile din Negresti – Oas cu o masina care sa ma duca pana la Sighet. Urma sa ma intalnesc in Certeze si in Huta-Certeze cu un medic de familie si cu o moasa, celebra in Tara Oasului. Desi programate din timp, cele doua intalniri nu au mai avut loc. Pentru un reporter, socoteala facuta acasa nu se potriveste intotdeauna cu cea de pe teren. Si cum imi ramasesera cateva ore disponibile, am oprit la Cimitirul vesel. „Sa-l mai vad odata!” am gandit. Desi ploua cu galeata, desi era o zi de lucru, si nu una de sarbatoare, grupuri de vizitatori se aflau deja in preajma bisericii de langa cimitir. Cu umbrela intr-o mana si cu aparatul de fotografiat in cealalta, am intrat printre crucile pictate de Ioan Stan Patras, cautandu-le pe cele vechi, care nu au fost inca revopsite de catre continuatorul acestuia, actualul cioplitor in lemn, Dumitru Pop Tincu. Si vad, la un moment dat, ca nu eram singurul zarghit. Din partea cealalta a cimitirului cauta catre mine, oarecum surprins, un alt „turist”. M-am apropiat si am ramas blocat. Cel care poza, sub ploaie, crucile din Cimitirul vesel, nu era altul decat Miya Kosei, artistul fotograf din Japonia, care, in 1965 – retineti, va rog, era in urma cu 43 de ani! – descoperise, tot intr-o zi cu ploaie, crucile din cimitirul Sapantei si pe cioplitorul Ioan Stan, dupa porecla Patras, care-i daduse viata. Si nu numai ca l-a descoperit – „dintr-o intamplare”,  spune artistul (multi romani trecusera pana atunci pe acolo, si unii chiar erau profesori sau artisti plastici, si nu vazusera nimic!) – dar odata ce a vazut cu ochii si cu sufletul lui minunea, a facut-o cunoscuta lumii intregii. Daca astazi maramuresenii si Romania se mandresc cu Cimitirul vesel din Sapanta  –  creatia lui Ioan Stan Patras - considerat (de straini, nu de noi!) ca facand parte din lada de zestre a omenirii, o datoram geniului – sau ochiului – unui artist venit de la capatul lumii: Miya Kosei. Imi spusese, ceva mai devreme ca era in drum catre Paris, si ca a facut un scurt popas in Cimitirul lui Ioan Stan Patras.    „De ce ati venit iarasi aici?“ l-am intrebat.    „Sa-l mai vad odata!” mi-a spus, oarecum trist. „Cat mai traieste!” Si a adaugat, abia soptit, vorbind in dulce limba romaneasca: „Daca m-a atins microbul, am ramas bolnav dupa Maramures. Ca si dumneavoastra…”    Pe obrajii artistului ce venise de la capatul Pamantului alunecau, una dupa alta, picaturi de apa. Mi-am indreptat privirile, catre peretele si acoperisul si turnul bisericii din Sapanta, urcand, incet, catre portile cerului. Ploaia se oprise. Si de undeva, de sus, dintre nori, soarele trimitea pana la noi cateva raze.