Vasile Alecsandri si „demonul turistic”

„Acel rege-al poeziei”, cum l-a caracterizat Eminescu in Epigonii, a fost unul din cei mai „calatoriti” scriitori ai secolului XIX, dovada ca G. Calinescu in Istoria a literaturii romane ii spune ca are un „demon turistic”. Inca de la varsta de 13 ani, a fost trimis, pentru studii, la Paris, cu diligenta (drum facut in 21 de zile), intr-un grup din care mai faceau parte viitorul domn Alexandru Ion Cuza si pictorul Negulici. La inapoiere, va vizita Italia si, scrie G. Calinescu, la Florenta „alergase ca orice turist, de dimineata pana seara, sa vada monumentele”.
   Cu Elena Negri face o excursie pe vapor pana la Constantinopol, plecand de la Galati pe traseul Tulcea-Sulina-Varna-Bosfor si viziteaza in fosta capitala otomana tot ce merita sa fie vazut.
   La 1847 se va afla iar in strainatate, cu iubita sa ftizica, va sta la Venetia, va vizita Napoli, iar la Palermo se imbarca pentru inapoierea in tara, Elena Negri murind pe vapor. In anii 1848-49 pleaca iar in strainatate, cu destinatia Paris, unde va sta de doua ori mai multa vreme. Dorul de calatorie il trimite la Cernauti, tot in doua randuri, unde va sta in total sase luni, e iar la Paris, sta o luna in statiunea Biarritz. Se imbarca pe un vas, ajunge in Gibraltar, de aici la Tanger si porneste intr-o expeditie calare in Africa, insotit de un englez, dar se intoarce in Europa, prin Spania pe care o strabate. Din traseu citam Sevilla, Madrid, Cordoba, Granada, la ultima localitate calatorind cu o diligenta trasa de 12 cai cu oameni calare.
   Turist diplomatic
   In 1855, cand avea loc Razboiul Crimeii, „demonul turistic” il mana pe Alecsandri la Sevastopol. Dupa Unire va mai pleca in Occident, dar cu misiuni diplomatice, timis de Al. I. Cuza. Scos din functie dupa 1866, Alecsandri continua sa calatoreasca pe cont propriu de multe ori in: Austria, Elvetia, Franta, Italia, Olanda si Anglia unde-l intalneste pe Ion Ghica. Nu i-au placut Alpii sub aburi, adora insa Marea Mediterana cu albastrimea ei intinsa. Si scrie despre ea: „... lac limpede si lin,/ Oglinda diafana/ A cerului senin”. Mai evoca cascada Rinului, cea involburata ca o avalansa. Alte referiri la peisaje straine lipsesc, in schimb pastelurile sale evoca o natura rustica aurohtona.
   In proza Balta alba ofera un tablou al statiunii, trecut prin filtrul „fictiunii strainului”, un turist francez vazand contrastul intre realitati vetuste si moda straina, in razia ei. In Calatorie in Africa Alecsandri surprinde ca observator atent si notele exotice, culoarea locala, psihologia unor tovarasi de drum.
   Spre deosebire de contemporanul sau Titu Maiorescu, care-si insemna doar impresiile asupra confortului, dar si preturile, convenabile sau nu, Alecsandri nu face asemenea notatii. Explicatia e simpla: primul este salariat, adevarat cu functii mari, altul este un om bogat, un rentier, care nu-si face griji in privinta cheltuielilor ca turist.